Istoria tristă a deportărilor din noaptea de 12 spre 13 iunie este încă vie în memoria unghenenilor. Acum 76 de ani a avut loc primul val de deportări din Basarabia și nordul Bucovinei. Imediat după anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în 1941, represaliile au început în spațiul dintre Prut și Nistru. Au fost deportaţi intelectualii şi oamenii înstăriţi. Capul familiei era arestat, izolat de soţie şi copii şi dus într-un lagăr de muncă forţată.
„Aproximativ 150 de bărbați din raionul Ungheni au fost arestați, judecați și acuzați de colaboraționism, trecere ilegală a frontierei, declarați chiaburi, comercianți, membri ai organizației sioniste sau elemente sociale periculoase. Membrii organizațiilor sau partidelor, foștii primari cu toții au fost arestați și condamnați. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan în regiuni precum Tomsk, Tyumen, Novosibirsk, Narâm, Kurgan. Acolo erau repartizaţi să muncească în sovhozuri şi cooperative meşteşugăreşti, dar erau remuneraţi doar atât cât să poată supravieţui. Din cei aproximativ 600 de deportați din raionul Ungheni pe timpul primului val din 1941 doar 262 mai sunt în viață și astăzi”, ne-a spus Eugenia Enache, specialistă principală la Direcția Raională Asistență Socială și Protecție a Familiei.
Mărturiile unui deportat
Sute de familii din raionul Ungheni au trăit adevărate drame în perioada deportărilor. Ion Radu, unul din foștii deportați din satul Romanovca, a acceptat să răscolească prin amintiri și a retrăit încă odată momentele triste de acum mai bine de 70 de ani. Dânsul s-a născut pe 10 martie 1937 în localitatea respectivă într-o familie cu 3 copii, două fete și un băiat. Părinții lui, Fiodor și Parascovia Radu, aveau pământ de care se ocupau cu multă grija, respectiv și roadele erau bogate, ceea ce a atras atenția autorităților.
Bărbatul ne povestește cu lacrimi în ochi și durere în suflet despre începutul chinurilor prin care avea să treacă împreună cu părinții și frații săi. Totul a început cu arestarea tatălui, capul familiei. După ce a fost judecat și condamnat la 10 ani de detenție pentru faptul că a fost consilier local și deținea 14 hectare de pământ, Ion Radu împreună cu mama sa și cele două surori au fost deportați în regiunea Tyumen. „Seara a venit cineva la mama și i-a spus că ne vor deporta, iar ea de frică se gândea ca dacă se va ascunde nu ne vor lua. Zadarnic a fost planul mamei. La ora 2 noaptea au venit două dube mari cu mulți soldați înarmați, ne-au înconjurat casa și ne-au forțat să ieșim. Am părăsit locuința fără sa luăm ceva cu noi. Pe atunci eu aveam doar 10 ani, surorile erau mai mari , dar cu toții eram speriați și nu ne mai opream din plâns, nu știam ce înseamnă asta și ce avea să urmeze mai departe”, povestește interlocutorul meu. Potrivit spuselor lui, familia Radu a fost singura deportată din sat. După ce au fost urcați în mașini, i-au dus la marginea Bahmutului, acolo unde deja erau pregătite vagoanele pentru a fi deportați.
În drum spre gulag…
Adevăratul chin pentru această familie și multe altele abia începea. Timp de trei zile familia Radu a fost ținută într-un vagon pe podelele murdare de bălegar de vaci. Oamenii pierduseră deja și ordinea zilelor, nu mai ştiau dacă e noapte sau zi, doar prin crăpătura unui mic geam de sus puteau zări o rază de soare.
”Eram vreo 80 de persoane ticsite în acel vagon. Într-un colţ, în podeaua vagonului, bărbaţii au făcut o gaură care ţinea loc de WC – nevoia te învaţă să te descurci… În drum, ne opreau în câmp pustiu şi coboram, ca vitele, laolaltă, să ne uşurăm pe sub vagoane – bărbaţi, flăcăi, bunei, taţi, mame, bunici, copii, nepoţi. Eram grăbiţi de santinele înarmate cu baionete, supravegheaţi de câini-lup dresaţi, gata să facă moarte de om dacă nu te supuneai lor. În vagonul în care fuseserăm îmbarcaţi, erau mulţi copii mici, de care îţi era mai mare jalea să-i vezi cum le cer de mâncare mamelor, oamenilor din jur. Dar şi maturii suportau la fel de greu atmosfera: numai corpuri transpirate, nespălate… Ne umpluserăm cu toţi de păduchi. Unii luau făină, sare, alte produse, căutând să aprindă un foc pe pietre şi să facă în grabă o fiertură pentru copiii flămânzi. Dar nu reuşeau, venea ordinul să intrăm din nou în vagon şi să ascultăm în continuare tristul refren: „tuc-tuc, tuc-tuc…”, își amintește Ion Radu.
Potrivit mărturisirilor lui, trenurile mergeau doar pe timp de noapte, ziua vagoanele erau schimbate pe linii moarte și astfel rămâneau până însera în soare. Erau hrăniți cu 200 grame de pâine și un borș, un fel de „apă chioară”.
Peste multe zile de drum prin locurile pustii ale Siberiei, istoviţi de foame, de mizerie şi de zilele toride de vară, familia Radu împreună cu alte sute de deportați avea să ajungă la destinaţie, în oraşul Biisk din Altai. Mult timp i-au ţinut în frig, ploaie, fără hrană şi acoperiş. Cei care i-au luat în primire i-au pus să aleagă între kolhoz sau așa numitul lespromhoz (gospodărie pentru prelucrarea lemnului), soarta lor urmând să fie pecetluită de această alegere.
Reabilitare în stil stalinist
Cei patru membri ai familiei Radu aveau să treacă prin cea mai îngrozitoare experiență din viața lor, după ce au ajuns apoi în regiunea Tyumen, satul Basarghino, într-un kolhoz ce purta numele revoluției din octombrie. În primele zile au fost lăsați la niște străini, iar peste ceva timp, împreună cu încă patru persoane, au primit o locuință părasită de la marginea satului, fără uși și ferestre, cu tencuiala căzută. Împânzită de gândaci și ploșnițe, casa arăta jalnic, iar ograda era plină de urzici și buruieni. Cot la cot au lucrat cei 8 deportați pănă au adus casa la condiții cât de cât omenești.
„Pentru noi, primii doi ani au fost de groază, nu aveam nimic de mâncare, abia de puteam supraviețui din ce mai făcea mama, pentru că după prima recoltă de secară i-au permis să strângă ce mai rămânea pe miriște, aceasta era toată mâncarea noastră, câteva semințe de secară. Iar mama mânca pe apucate, dacă mai rămânea ceva, important era sa fim noi sătui. Ea întotdeauna s-a sacrificat pentru noi, era foarte necăjită, iar în 1954 s-a stins din viață. Suferința noastră a luat sfărșit odată cu moartea lui Stalin, tata a fost eliberat și noi reabilitați”, povestește cu lacrimi în ochi Ion Radu. Chiar dacă după lege ei aveau dreptul să se întoarcă acasă, aceasta nu le-a reușit. Autoritățile nu le-au permis să plece din lipsa brațelor de muncă. Pentru ca cel puțin tatăl său să se poată întoarce acasă Ion a semnat un acord prin care accepta să meargă la defrișarea pădurilor, în schimbul eliberării celorlalți membri ai familiei.
„Prin ce am trecut acolo numai eu știu, tăiam copaci mari și groși cu beschie de mână, lucram la 40 grade frig, când trecea de 50 ne mai lăsau acasă câteva zile și apoi reveneam. Așa am dus-o câțiva ani până când am reușit să fug și să mă întorc acasă”, spune Ion Radu.
Chinurile și groaza prin care au trecut sutele de familii deportate mai bântuie și astăzi în memoria celor care au supraviețuit. Regimul stalinist a fost o pagină neagră în istoria neamului nostru pe care nu trebuie s-o dăm uitării, dar să o păstrăm mereu ca o politică anti exemplu de care să ne ferim.
Satul Basarghino e sutuat la poalele nordice ale Munților Altai, în apropiere de hotarele ținutului Altai și Republicii Altai. Satul a apărut la începutul secolului al XX-lea, în perioada reformei agrare a lui Stolypin, când în acest loc s-a stabilit familia Basarghin. În perioada sovietică în sat erau aproape o sută de case, mulți locuitori munceau în gospodăria zootehnică din localitate. În anii 1970-1980, în urma reformelor de comasare a satelor, populația satului a scăzut semnificativ, el fiind pe cale de dispariție. În 2006, în sat locuiau permanent doar două persoane.
