Început aici.
Bunicul meu, Grigore Damian, la fel a fost deportat împreună cu familia sa, luându-i interviu am aflat informații utile și noi pentru mine. Vă prezint interviul: „Grigore Damian (născut în satul Florițoaia Veche, 80 ani), născut la 24.01.1942, părinții: tata – Fiodor Damian și mama – Vera Carp.
— În ce an ați fost deportat?
— Am fost deportat la 6 iunie 1949.
— Vă aduceți aminte, totul, cum a avut loc?
— Clar că țin minte majoritatea evenimentelor care au fost, era noaptea spre dimineață, pe la ora 4 a venit o mașină de militari și au intrat în ogradă, ei erau toți cu automate și au bătut la ușă. Mama le-a deschis, ei au intrat. O parte stăteau la ferestre, ca nu cumva să încerce cineva să fugă.
— Toată casa era înconjurată?
— Da, noi trăiam la deal și cineva din sat, nu știu cine, au spus unde noi dormim noaptea, că mai la vale dormea fratele mai mare.
— Pe el nu l-au deportat?
— Deodată nu, dar pe urmă cineva din sat a zis că mai este unul și au văzut că aici unde dormeam noi el nu era și s-au dus la vale în casă și l-au luat și pe el.
— V-au dat timp să vă luați ceva îmbrăcăminte?
— Da, ne-au dat timp în jurul la o oră – o oră jumate, ei au spus că acolo unde ne ducem va fi frig și să ne luăm haine, noi am început să ne strângem hainele, eu eram mic aveam 6 ani spre 7.
— Câți ați fost deportați din familia dumneavoastră?
— Noi eram 4 și când am început a ieși din ogradă, afară se vedea mai bine și am văzut că în mașina ceea erau încărcați Ion Podaru ei în trei și Popovici în doi, aceștia erau în mașina asta și ne-au dus la Bahmut, acolo stăteau vagoanele.
— Vagoanele erau de pasageri?
— Nu, erau vagoane de dus animalele, marfare. Se vedea că în ele s-au dus animale.
— După ce v-au încărcat în vagoane, v-au dus deodată?
— Nu, am așteptat în jurul la o sutcă (24 de ore), că au mai adus lume, după aceia ne-au dus la Chișinău.
— În marfare ce condiții erau, v-au hrănit?
— Condițiile era foarte rele, prima sutcă nu ne-au hrănit, cât am stat la Bahmut, oamenii din sat ne aduceau măligă, brânză de oaie, dar pe urmă pe drum ne dădeau de două ori pe zi mâncare și o căldare cu apă.
— Erați mulți într-un vagon?
— Eram în jurul la 50 poate și mai mulți, eram foarte îngrămădiți, deoarece aveam și bagajele cu noi.
— Dar dacă aveați nevoie la baie, se opreau?
— Nu, se opreau o dată în zi lângă un câmp, toți absolut ieșeau, era un loc deschis ca să poată să ne păzească, de jur împrejur erau soldați, ne dădeau în jur la 30 de minute. După aceea, toți intram înăuntru, soldații erau cu câini și făceau apelul, controlau dacă sunt toți, dacă nu erau toți nu se pornea trenul.
— Pe la ce oră vă hrăneau și cu ce?
— Ne hrăneau dimineața pe la 10 și după masă pe la 16, aduceau pâine, siliotcă și o căldare de ceai.
— Câte zile ați mers pe drum?
— Noi am mers două săptămâni, am mers până în regiunea Tiumeni, raionul Gоlîșmanova. Am ajuns noaptea, ploua, pe o rampă ne-au dat jos, era întuneric și au început a ne repartiza pe la gospodării.
— Ce era în acele gospodării?
— Pentru fiecare gospodărie erau tractoare cu remorcă, în ele ne-au încărcat și ne-au dus în satul Medvejca, sovhoz Laminsk, erau mai multe sate, gospodăria de bază era în acest sat. Au fost eliberate casele, că acolo au mai fost deportați prin anii 40, pe ei i-au dus mai departe.
— Cum trăiați în acele case?
— Noi eram 4 familii într-o casă, toți eram din sat de la noi, Fedea Popovici, Ion Podaru, Vladimir Cucu și noi, aceste 4 familii. Pe urmă în primăvara lui 1950 noi am rămas în casa asta, dar celelalte două familii au fost mutate în altă casă.
— Acolo ați avut școală?
— Da, școala era la o distanță de 4 km, erau clasele 1-4, după clasa a 4 la 13 km de la satul nostru era de la 1- 7 clase.
— Cu ce se ocupau părinții dumneavoastră acolo?
— Tata căra lemne cu căruța de la pădure pentru fabrica de cărămizi, dar toate procesele erau manuale, nu era tehnică absolut nimic, nici lumină, totul se făcea manual, dar mama lucra tot la această fabrică, săpa lut și cu căruța îl ducea unde făceau cărămidă.
— Când ați venit acasă?
— Noi am venit acasă în noiembrie 1955.
În concluzie, pot spune că deportările și represiunile din Ungheni au avut un mare impact pentru toată populația care locuia pe acest teritoriu, ei văzând lucruri strașnice, pe care noi nu am dori să ne imaginăm, trebuie să îi revendicăm și să îi știm pe cei care sunt încă în viață și să îi protejăm, iar pe cei decedați să îi comemorăm mereu. Deportările au fost o teroare și o tragedie pentru basarabeni și etniile care se aflau pe teritoriul nostru.
