Sfârșit.
Început prima parte și continuarea.
Rudico Andrei Ion era un membru activ al Partidului Liberal, a fost conducătorul acestei formațiuni în sat, fiind ca primar în sat circa 12-15 ani. Îndeplinind funcția de primar a organizat mai multe adunări cu locuitorii satului în care le vorbea despre activitatea partidului și activitatea statului Român. Ca membru activ al partidului a participat de mai multe ori la Congresul Partidului Liberal, organizat la Iași și Chișinău. S-a remarcat drept un lider priceput ce a contribuit la îmbunătățirea disciplinei în sat.
Pe lângă faptul că a deținut funcția de primar, Andrei Rudico a fost și un bun gospodar, el deținea 19 ha pământ arabil, beneficiind de reforma agrară din 1924, înfăptuită de Guvernul de la București, care a fost apreciată drept cea mai radicală reforma agrară din Europa.
Pentru acuzarea lui au servit și declarațiile martorilor: Solomon Alexei Iosif, a.n.1908, provine dintr-o familie de țărani săraci; Cladico Vasile Alexandru, a. n.1897, de naționalitate rus, studii-4 clase, țăran mijlociu; Drosu Gheorghe Maftei, a. n.1883, moldovean, studii-3 clase în școala primară, face parte dintr-o familie de oameni săraci și caracteristica eliberată de Sovietul Sătesc din localitate, certificatul eliberat de Direcția Finanțe.
Astfel, președintele sovietului sătesc Costuleni, raionul Nisporeni, jud. Chișinău, Plohotniuc Andrei, a eliberat la 9 iunie 1941, un certificat în care menționa că la 28 iunie 1940, Rudico Andrei avea în proprietate: 19ha pământ, 2 cai, 1 vacă, 10 oi, 2 case, în timpul sezonului folosea pe pământul său câte 10 oameni pe zi. Familia era alcătuită din soția- Vera Mihail, a. n.1888, fiica- Ana Andrei, a.n. 1925, fiul-Gheorghe Andrei, a. n. 1928, fiica- Alexandra Andrei,a. n. 1930. A fost liderul Partidului Liberal în sat, primar în perioada 1922-1928, 1930-1931 și 1934-1936. Are rude în România, pe fiul Mihail Andrei care este profesor. Din document vedem cum peste noapte, românii basarabeni au fost transformați cu de-a sila în cetățeni ai URSS, li s-a impus o nouă naționalitate-moldoveni. Ei erau insultați, numiți criminali înainte de orice judecată, de orice demonstrare a vinovăției sau a nevinovăției. E un sacrilegiu să condamni un cetățean al statului pe care l-ai ocupat numai pentru că el iubește și respectă legile țării care îl ocrotește și îi garantează viitorul copiilor lui.
O modalitate practicată de călăii comuniști de a-și ascunde crimele, era cea de a nu fixa nici o informație privitoare la cauza celor morți în detenție. Ei se temeau ca nu cumva omenirea să afle adevărul despre ele. De aceea scriau pe dosar ,,умер” (a murit) și data, fără a scrie diagnosticul sau în unele cazuri numele și prenumele. În cazul domnului Rudico nu este scris nici un diagnostic, doar că a murit.
Un aspect important al deportării primarului Rudico Andrei este că odată cu el a fost deportată și soția Vera și copiii acesteia din prima căsătorie cu Miron Mihail: Gheorghe, Ana și Alexandra. În „Cartea Memoriei” acești copii au figurat ca copii adoptivi a domnului Rudico, iar în acte cu familia Miron. O perioadă mai îndelungată de timp până au construit casă acolo, doamna Vera a locuit împreună cu familia Robu originară din satul Căpriana, raionul Strășeni care au fost deportați în același an 1941. Apoi și-au construit o casă în care au locuit timp de 7 ani cât au stat acolo, după care s-au reîntors acasă, în Moldova. Cât timp au stat acolo erau impuși de a se prezenta, lunar, la un birou special, pentru a semna într-un registru.
Acolo în Kazahstan, fiul Gheorghe s-a căsătorit cu Robu Maria, la 1 mai 1952, aducând pe lume doi băieți frumușei Mihail și Alexandru. Domnul Gheorghe menționează că părinții săi nevinovați au fost „turnați” chiar de invidioșii săi săteni, care în popor au fost numiți ,,cozi de topor”. Se alimentau cu ce era. Când au revenit l-a Costuleni, în 1957 au depistat că, casa familiei a fost transformată în casă de cultură.
O istorie aparte a avut şi familia lui Grosu Mihail, născut în anul 1904, țăran mijlociu, moldovean, apolitic și era considerat analfabet conform dosarului.
Odată cu instaurarea regimului comunist, de asupra primăriei a fost atârnat un drapel, care nu mai seamănă cu frumosul tricolor, era un steag cu seceră și ciocan, iar pe o tablă cu un scris neînțeles era scris „Selisovet”. În aceeași zi putem menționa că a fost rănită întreaga Basarabie, o rană, care și azi, peste zeci de ani, mai sângerează. Iar lacrimile victimelor comunismului curg întruna și nu se mai usucă.
Astfel, conform dosarului KGB se menţionează că Mihai Grosu, chiar a 2 zi după trecerea Prutului de către armatele române s-a urcat pe clădirea Sovietului Sătesc şi a rupt drapelul roşu, aruncându-l la pământ.
Însă, ulterior, odată cu întoarcerea trupelor sovietice, în baza unui denunţ făcut de Plahotniuc Andrei, Cladico Vasile şi Ivanov Vasile, el va fi dus mai întâi la Bălţi. Apoi, la Chişinău, unde a şi fost judecat. La 21 iunie 1945, Mihai Grosu va fi judecat de Tribunalul Militar al NKVD din RSSM conform articolului 54-1 „a” şi condamnat la 15 ani de deportare la munci silnice în Vorkuta, cu lipsirea drepturilor civile şi confiscare de avere.
Istoria acestei familii Grosu nu s-a încheiat aici, a urmat tragicul an 1949, când în miezul nopţii de 5 spre 6 iulie la poarta casei s-a oprit un camion din care au coborât mai mulţi militari şi sub acuzaţia de „familie de colaboraţionist şi duşmani ai poporului” vor încerca să deporteze întreaga familie. Însă au fost urcaţi în camion şi deportaţi în regiunea Irkutsk doar soţia Evghenia şi copiii Ion, Gheorghe şi Maria, iar Vera, sora cea mai mare, a reuşit să fugă.
În cazul deportării familiei Grosu putem menționa că doamna Eugenia a dat dovadă de un gest de demnitate umană în momentul deportării. Spre exemplu, când grupa operativă a MGB și-a făcut apariția în gospodăria familiei Grosu și i-a anunțat pe membrii acesteia că urma să fie strămutați în regiunile îndepărtate ale URSS, un membru al familiei a făcut un gest care a fost reținut de memoria colectivă a întregii comunități decenii la rând. Mai exact, Eugenia Grosu, care urma să fie deportată, i-a scuipat în față pe soldați, fapt ce a fost consemnat în dosarul operativ ca un act ofensator la adresa autorităților.
Ca și în cazul familiei Cladico, în anul 1955, Gheorghe Grosu împreună cu mama sa, a scris o scrisoare tovarășului Malenkov, președintele Consiliului de Miniștri după moartea lui Stalin, în care cere iertare pentru întreaga familie, spunând că atunci când a fost deportat, la șaptesprezece ani, nu știa de activitatea politică a tatălui său, că nu răspunde pentru el. Prin urmare, „cu lacrimi în ochi se căiește și vrea să revină acasă, unde să redevină cetățean cuminte și loial Uniunii Sovietice, alături de fratele său din sat”. Organele sovietice au trimis demersul la Chișinău, unde un anume Diaur va prelua cazul. Au fost invitați din nou acei trei martori din sat, care din nou au reiterat ,,poziția antisovietică a lui Mihai Grosu și activitățile criminale din perioada ocupației româno-germane”, iar sus-numitul securist a ajuns la concluzia că demersul Ivdinei și a lui Gheorghe Grosu este neîntemeiat, iar deportarea justificată.
Istoria acestei familii deportate putem spune că a avut un final fericit deoarece s-au întors toți membrii familiei sănătoși. Mihail după cincisprezece ani de muncă silnică la minele din Vorkuta, Ivdina cu toți trei copiii de la tăiatul pădurii din Irkutsk. Ion și Gheorghe s-au căsătorit în deportare și au revenit cu patru mai mulți. Ion s-a căsătorit cu Eutalia Lazăr(1932(, tot fostă deportată din satul Soltănești, raionul Nisporeni, acolo s-au născut copiii: Ana-20.01.1952, Victor-16.01.1954 și Mihai-23.01.1956, iar Gheorghe s-a căsătorit cu Tatiana din Bucovina, acolo născându-se fiica Vera în 1955. Un fapt important este că în certificatul de naștere a copiilor era scris născut la ,,kilometrul 92” și nu localitatea.
Istoricul Octavian Țîcu, menționează că străbunicul său, Mihai Grosu, după ce a revenit la baștină a trăit toată viața în gospodăria sa, izolat de sat, fără să fi intrat în sovhoz, deși copiilor nu le-a interzis. Dădea noaptea drumul la câini și asculta Europa Liberă și Vocea Americii, dar de politică nu vorbea cu nimeni. Anii petrecuți în Gulag l-au învățat să-și țină limba după dinți.
Mesajul scris de Grosu … către Grosu Vera când a trimis poza în Moldova: „Când de noi vă va fi dor să puneți această vedere ca să lăsați o lacrimă să cadă pe ea. În imagine sunt: mama stă cu Victor în brațe, Anuța în picioare, iar Marusa lângă dânsa. Eu cu Ionel lângă mama, Ghiță cu Tania lângă Marusa”.
Analizând lista persoanelor deportate şi represate observăm că unele familii ca: Chirinciuc Ion Gheorghe, Rusu Antonina M, Rusu Alexandru, Plăcintă Feodora au fost condamnaţi conform articolului 54-1”a” la câte 10 ani de privaţiune de libertate din motivul că ar fi dorit să treacă hotarul URSS cu România. Apare întrebarea de ce locuitorii din Costuleni au hotărât în 1947 într-un număr aşa mare să treacă hotarul în România. Răspunsul era simplu, locuitorii treceau Prutul în căutarea unui loc de muncă, deoarece au avut de suferit în urma secetei, dar cel mai mult în urma foametei organizate de autorităţile comuniste, ceea ce observăm şi din procesul – verbal al audierii lui Chirinciuc Ion care menţionează despre motivele trecerii hotarului cu România.
În concluzie putem menționa că majoritatea acțiunilor represive asupra sătenilor a avut loc în perioada foametei prin implicarea trupelor de grăniceri. Unii din ei au reușit să se refugieze, alții au fost prinși, cum este și cazul lui Chirinciuc Ion Gheorghe.
Chirinciuc Ion Gheorghe, născut în 1905, moldovean, țăran sărac, serviciul militar l-a făcut în armata română în 1927, nu a fost membru al vreunui partid românesc. Analizând dosarul lui Chirinciuc Ion Gheorghe vedem că el este acuzat conform art.54-I „a” CP al URSS, pentru trecerea ilegală a hotarului de stat al URSS. În timpul interogatoriului el a recunoscut că a trecut frontiera pe data de 17 ianuarie 1947, de pe teritoriul RSSM în România, însă motivele acestei treceri ilegale a fost că situația materială foarte grea a familiei după secetă, care nu aveau nici un aliment, dar cel mai mult în urma foametei organizate de autorităţile comuniste. Anterior de această trecere el s-a adresat la Sovietul sătesc pentru a i se elibera un certificat ce permitea plecarea la Cernăuți, în căutarea unui loc de muncă, dar sovietul sătesc nu i-a eliberat un asemenea certificat din cauza că era plătitor de impozite și ca meșter era necesar satului. Din motivul insuficienței de alimente și un loc de muncă, el a lăsat soția și doi copiii și ilegal a trecut frontiera în România, alte scopuri de a pleca în România el nu a avut. În momentul anchetei el a declarat că chiar se ruga să fie reținut că în așa mod să fie trimis undeva la lucru.
Însă la ora 6.30, pe data de 9 martie 1947, în spitalul din incinta închisorii din orașul Bălți, Chirinciuc Ion Gheorghe a decedat, diagnosticul decesului a fost- distrofie de gradul III, miocardiostrofie. O formă a călăilor comuniști de a-și ascunde crimele era cea de a nu fixa mai multe informații privitor la cauza morții unor deportați și represați, ca și în cazul lui Chirinciuc Ion, ei se temeau ca oamenii să nu afle adevărul despre ororile comise de ei. Numai Dumnezeu știe cum a fost impus, obligat domnul Chirinciuc să semneze acel document de recunoaștere a acelor învinuiri.
Un caz aparte al represiunilor asupra populației din sat este și cel al familie Chirinciuc Ion Alexandru și Chirinciuc Maria Vasile. Chirinciuc Ion Alexandru era născut în 1908, în satul Costuleni, necărturar, de profesie cizmar, serviciul militar l-a făcut în Armata Română, țăran, iar soția Chirinciuc Maria Vasile era născută în 1914 în satul Prisăcani, România, de naționalitate română, era dintr-o familie de țărani. Provenea din familia lui Manulachi Vasile Gheorghe și al Ioanei. În vara anului 1944, Chirinciuc Maria și soțul Ion s-au mutat cu traiul din Prisăcani în Costuleni, însă ulterior au hotărât să se reîntoarcă în Prisăcani. Astfel la 7 februarie 1945, soții Chirinciuc au fost reținuți la 600 metri de la hotar pe teritoriul României de către polițistul de frontieră, Vorona Ion. În acest context de idei la 16 februarie 1945, procuratura din orașul Comrat a hotărât de a-i aresta, deoarece ar fi încălcat linia hotarului de stat, trecând ilegal de pe teritoriul URSS pe teritoriul României, fiind reținut în satul Prisăcani, iar la 1 mai 1945 au fost învinuiți de trecerea ilegală a hotarului în România în baza articolului 80 al Codului Penal al URSS la 3 ani de închisoare. Însă doamna Maria nu a mai reușit să își ispășească pedeapsa deoarece la 5 august 1945, ora 4.30 a decedat în izolatorul NKVD al URSS.
