Trecutul satului Costuleni e nedespărțit de cele mai crude și cumplite evenimente din istoria Basarabiei. Jumătatea sec. XX a lăsat urme adânci în mințile și inimile costulenenilor. Nu există familie care să nu fi fost atinsă, într-un fel sau altul de represiunile staliniste, foametea organizată, de mașinăria unui regim, care s-a menținut prin teroare și prin frică.
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau în sat așa cum apucaseră din bătrâni: frumos și liniștit. Cea mai mare bogăție a sătenilor era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame și după cum muncea, așa trăia.
În această perioadă în sat s-a instaurat frica, oamenii nu mai cântau nici când petreceau, nici când lucrau. Frica era ca o boală care nu știai cu ce se va termina. Au început să dispară oameni. Singurii care se simțeau ca peștii în apă erau activiștii de partid, comsomoliștii, râsurile satului, leneșii, mincinoșii, cei care peste noapte și-au rupt cruciulițele de la piept și și-au pus insigne cu ucigașul cel pleșcat. Aceștia hoinăreau prin sat, beau, se ghiftuiau iar noaptea întocmeau liste și își băteau joc de gospodarii din sat.
Nu se permitea ca în momentul deportărilor să se adune alți oameni în preajma caselor celor deportați. Nu se dorea ca oamenii să vadă, ci ca totul să fie ascuns și să provoace frica în rândul sătenilor.
Cu ce erau vinovați cei circa 30 copii deportați împreună cu părinții? Acei care nu înțelegeau, dar simțeau greutatea momentului și erau marcați de tot ce se întâmpla. Comuniștii declarau că, copiii nu poartă răspundere pentru faptele părinților, atunci de ce au fost duși, împreună cu alți mii de copiii, în Siberia și Kazahstan ca să moară de foame și frig.
Analizând lista celor deportați, vedem că adversarii regimului bolșevic automat erau incluși în rândul criminalilor, care urmau a fi supuși celor mai aspre pedepse din partea statului. În primul rând, au fost judecați acei care au făcut parte din structurile administrative și social-politice românești. În contextul respectiv trebuie de menționat că din cele câteva familii deportate în 1941, în patru familii, capul familiei a fost primar al satului în perioada României Mari, respectiv, membri ai partidelor naționale românești printre care: Anton Cladico, Andrei Rudico, Afanasie Crăciun, Ion Păduraru. Regimul sovietic îi percepea pe acești oameni drept periculoși, deoarece ei gândesc liber, aveau o anumită experiență politică, adică știau să vorbească cu oamenii, să le asculte păsul și să-i ajute în rezolvarea problemelor cotidiene. Regimului comunist îi era frică de revolte populare și încerca să decapiteze orice eventuali lideri de opinie, care ar putea să organizeze populația în lupta contra ocupantului.
În următoarele rânduri voi relata despre bunurile care au fost luate de la familiile deportaţilor din 1941 conform documentelor de arhivă. În baza Demersului nr.2360, 2361, 2362, 2363 ale Tribunalului judeţului Lăpuşna din 9 mai 1942, adresat primarului satului Costuleni, în care i se cere să realizeze inventarierea averii deportaţilor: Anton Cladico, Nicolae Rudico, Ion Păduraru şi Afanasie Crăciun. Din aceste documente putem constata care au fost bunurile pe care le aveau aceste persoane în timpul deportărilor, iar inventarierea trebuia să se facă printr-un proces verbal în 2 exemplare, unul din care să fie predat celui cui i-a fost transmisă averea.
Conform procesului verbal din 28 iunie 1942, dl. Ion Păduraru dispunea în momentul deportării de o casă, compusă din 3 camere acoperită cu şindrilă, un sarai acoperit cu ţiglă, o şură pentru vite acoperită cu paie, 4,5 ha teren arabil şi vie, 30 prăjini arabil, 2 ha imaş în devălmăşie, 19 prăjini, locuri de casă, un plug cu o brazdă, una boroană, butoaie de diferite mărimi, un cal şi o vacă, 2 lăicere, 40m ţol, 2 perne, o masă – iar întreaga avere i-a fost predată fiicei majore Vera Moraru.
Este cunoscută şi atitudinea sovieticilor faţă de intelectualitate, în special în teritoriile anexate la URSS. Deoarece intelectualitatea era acea categorie socială care putea să păstreze şi să valorifice adevărul, valorile naţionale şi umane. Din acest considerent sovieticii au fost foarte duri cu ei, şi luptau pentru stârpirea intelectualităţii. Eliminarea cadrelor didactice, formate în România, în baza unor valori autentice ale culturii universale și naționale românești, dar și în cadrul unei societăți care funcționa în temeiul unor principii democratice, era un obiectiv important, ori, această categorie de intelectuali nu-și avea locul în scenariul comunizării societății basarabene, fiind considerată periculoasă din cauza unei anumite imunități față de practicile comuniste, dar și datorită educației și culturii generale pe care o aveau. Astfel remodelarea noilor generații după calapodul sovietic putea fi realizată mai lesne cu ajutorul unor cadre didactice formate în tiparele noului regim totalitar, de aceea era impetuos necesar de a deporta învățătorii incomozi. Un astfel de caz este şi cea a pedagogului şi directorului şcolii din Costuleni, Nicolae Ivanov, care a fost deportat în acel an 1941, însă a murit în drum spre locul deportării. Averea fostului director de şcoală Nicolae Ivanov era alcătuită din 1ha pământ arabil, 1 ha vii, livezi, 1 plug, 1 trăsură, 1 cal. Toate aceste bunuri au fost date fiului Eugen Ivanov. Soția Ecaterina și ce doi copii vor fi deportați repetat, o dată în 1941 și a doua oară, după ce s-au întors în 1949.
Prin deportarea intelectualilor și a elitei politice din sat s-a curmat dezvoltarea firească și istorică a culturii tradiționale, a limbii și valorilor românești.
Însă un rol important în deportarea acestor familii în 1941 l-au avut anume acei informatori şi agitatori sovietici din rândurile localnicilor care au făcut depoziţii pentru deportarea acestor persoane. Astfel, odată cu revenirea autorităţilor române, conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr.6733/ 1941 şi nr.127/1941 al Prefecturii Jud. Lăpuşna, transmis cu ord. Nr. 17 din octombrie 1941 al preturii plasei Nisporeni a fost întocmit un tabel al cetăţenilor din Costuleni care sub regimul sovietic, au făcut parte din bandele teroriste de sabotaj, informatori sau care au lucrat în orice fel contra intereselor statului Român şi a armatei printre care: Spiridon Munteanu – 46 ani, agricultor, era informator sovietic, hulind statul Român; Gheorghe A. Prepeliţă – 33 ani, agricultor, era informator sovietic, hulind statul Român; Neculai Ion Butnaru – 35 ani, agitator; uneltitor contra statului Român; Andrei Plohotniuc –35 ani, ucrainean, ferar, Preşedintele Sovietului sătesc, agitator şi informator, uneltitor contra statului Român; Petru Nadahovschi – 30 ani, informator hulind statul român; Teodor Gheorghe Cibotaru – 46 ani, uneltitor al statului Român; Ion Petru Rudico – 45 ani, informator sovietic, agitator, uneltitor contra statului Român; Pintilii Gurdiga – 27 ani, uneltitor contra statului român; Vasile Gheorghe Crăciun -30 ani, informator; Dumitru Gheorghe Ciocan – 27 ani, informatori, agitatori”.
Deci, concluzia care survine în mod firesc este că o mare parte din activiștii de partid și colaboratorii bolșevicilor doreau o răzbunare personală pe anumite persoane și familii cu care aveau careva conturi de încheiat. Cu toate acestea, statul român nu a admis fărădelegi față de persoanele sus-numite, unii din ei având dreptul la judecată, iar alții au fost lăsați fără de pedeapsă, dar sub supravegherea jandarmeriei.
Însă odată cu revenirea sovieticilor în 1944, cei care au fost huliți de sat, marginalizați au redevenit oamenii regimului comunist, iar în baza depozițiilor lor, s-au întocmit liste de oameni care au colaborat cu autoritățile române și urmau a fi condamnate.
Studiind aceste dosare observăm că autoritățile comuniste au folosit unele și aceleași persoane ca martori, denunțători a sătenilor deportați printre care: Andrei Plohotniuc, președintele sovietului sătesc; Vasile Alexandru Cladico, secretarul sovietului sătesc; Ivanov Vasile.
Unele familii au fost deportate repetat în 1949, după ce fuseseră deportate în 12-13 iunie 1941. Unul din aceste cazuri a fost cel al familiei lui Anton Cladico.
Anton Nicolae Cladico, născut în anul 1896, moldovean, cetățean al URSS. A fost primar al satului Costuleni și membru al Partidului Liberal. Era un țăran înstărit și se ocupa cu agricultura. A făcut armata în vechea armată rusă, în detașamentul de cavaleri. În anul 1941 când a fost deportat, componența familiei era alcătuită din soția Eufrosinia Gheorghe, născută în anul 1900, 40 ani, fiicele: Eugenia – născută în 1927, 14 ani; Liuba -1930,11 ani; Silvia – 1938, 3 ani.
În urma studierii dosarului, observăm că Anton Cladico, a fost învinuit pe două capete de acuzare: Pentru că în calitate de primar, a promovat o politică proromână; Pentru că avusese o gospodărie mai mare și folosea munca înăimită.
Asemenea capete de acuzare care i-au fost aduse dlui Anton Cladico puteau să fie aduse oricărui om gospodar din Basarabia și pot fi valabile și astăzi.
