Orice stat (sau două state) declară – o limbă oficială pe care o folosește, în primul rând, autoritatea publică în relațiile cu cetățenii, în instituțiile oficiale – administrație, justiție, domeniile sociale, mass-media, educație, cultură etc. limba este unul dintre însemnele / criteriile statalității și ale identității naționale, reprezentând o latură a unei triade definitorii (limba-stat-națiune).
Limba națională se formează, pe parcursul istoriei, în baza unui dialect spațial (exemplu cel Carpato-Dunărean) într-o competiție dură cu alte limbi. Argumentarea existenței unei limbi și denumirea ei o fac lingviștii, istoricii, cercetătorii.. Nu politicul diletant, poate forma sau denumi o limbă sau alta. După expresia lui Vasile Alecsandri: „Limba este cartea de noblețe a unui neam”.
În continuare vom încerca să demonstrăm cu expunerile pa paginile istorie a unor personalități despre istoricul limbii române.
— Nu există niciun hrisov, nicio mărturie, unici un document care să consemneze faptul că marele voievod Ștefan cel Mare (1457-1504) al Moldovei ar fi „moldovean” sau că ar fi vorbit „moldoveneasca”. Voievodul și-a zis doar valah (român), limbii vorbite de către poporul său doar valahă (română), iar țării sale Moldova i-a mai zis, cealaltă Valahie (adică cealaltă Românie).
— Antonio Bonfini (1434-1503), Italia: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor…sub valuri de barbari, ei totuși mai exală (glorifică) limba română și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii…”.
— Nicolaus Olahus (1493-1568), Ungaria: „Graiul lor (a locuitorilor Moldovei) și al celorlalți români a fost odinioară roman, ca fiind coloni ai romanilor. În vremea noastră se deosebește foarte mult de el, măcar că multe cuvinte de ale lor pot fi înțelese de latini”.
— Martin Opitz (1597-1639), Germania: „Iar slavii vă înconjoară ca marea într-un clește…/Și totuși limba noastră prin timp a străbătut / E dulce cum e mierea și-mi place s-a ascult! / Italica-i cu-a voastră dintr-un izvor, Latina… / Cu nici o armă însă dușmanul n-o să poată / Să vă răpească limba, nădejdea voastră toată”.
— Anton Verancisis (1504-1573), Italia: „Transilvania, Țara Românească și Moldova se deosebesc numai prin întreita împărțire, dar locuitorii acestora se numesc români…Poporul care locuiește aceste pământuri în vremea noastră este acela al valahilor, care își trag originea, de la romani…și când întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, ei: „Oare știi Românește?”…
— Grigore Ureche (1590-1647): „Letopisețul Țării Moldovei”, este prima cronică scrisă în limba română, unde cronicarul moldovean se referă la romanitatea limbii și la descendența latină a poporului român.
— Vasile Lupu, domn a Țării Moldovei (1634-1653): „Dăruim și noi acest dar limbii românești, care pre limba românească”. Cartea se intitulează: „Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte județe”. Evident că domnitorul moldav avea conștiința că face un „dar” întregului românesc.
— Miron Costin (1633-1691), cronicar moldovean personalitate literară și științifică a sec. al XVII-lea, eminent om politic de stat, a fost preocupat în mod constant de problema originii românilor. Documentele sale s-au încheiat cu lucrarea „De neamul moldovenilor din ce țară au ieșit strămoșii lor”. (De la Râm, romani)
— Alecu Russo (1818-1890): „Prin pedantism şi pedantism antiromân înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi…”, „…pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă…”
— Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1838-1907): „Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama, de unde ea se şi numeşte limbă maternă…”. „…Cugetarea românească/ Are portul românesc./ Nu lăsaţi dar s-o ciuntească/ Cei ce limba ne-o pocesc…/ …România cât trăieşte/ Graiul nu şi-l va lăsa./ Să vorbim dar româneşte: Orice neam cu limba sa! (Poezia „Să vorbim româneşte”).
— George Coşbuc (1866-1918): „Să fim români cu sufletul nu cu vorba, să iubim ce-i al nostru şi să-l păstrăm ca ochii din cap.”Un îndemn valabil şi pentru basarabeni: suntem cine suntem cât timp vorbim limba română a lui Eminescu, Blaga, Coşbuc, Vieru.
— Zamfir Ralli Arbore (1848-1933): „Românii de peste Prut se adresează românilor din regat: Vrem să fim români! Voi nu aveţi dreptul de a nu ne asculta! Datori sunteţi să ne ascultaţi! Nu este şi nu poate fi român acela care cu inima uşoară jertfeşte fiinţa românească a peste două milioane de români subjugaţi”(de Imperiul Rus).
— Alexe Mateevici (1888-1917): „Unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului… N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca şi cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (…) Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească…”(1917).
— Constantin Stere (1865-1936): „Pe vremea aceea în şcolile din Basarabia nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii lor materne nici chiar între ei”. (1931) Scriitorul de la Cubolta se referă aici la perioada ocupării Basarabiei de către Rusia ţaristă (1812-1918) (vol. „Din neagra străinătate”).
— Carlo Tagliavini (1903-1982), Italia: „…pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat… cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României.” (1959).
— Grigore Vieru (n. 1935): „Limba prezintă rezultatul unui îndelung efort colectiv. Ea este religia poporului. Ne-am creştinat întru Hristos prin ea. O competiţie între limbi ar jigni pe Bunul Dumnezeu, în faţa căruia ele stau sub semnul egalităţii ca fiice ale Sale.”„Fără Limba Română n-aş fi ajuns poet”. (1989).
— Ion Constantin Ciobanu (1927-2001): „Sintagma limba română e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie odată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor” (1989).
— Eugeniu Coşeriu (1921-2002): „…A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică, din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (1994).
— Stanislav Semcinski (1931-2001), Ucraina: „În primii ani după ocuparea Basarabiei, în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de „limbă românească”.(„O carte de rugăciuni”, Chișinău, 1816).
— Raymund Piotrowski (n. 1922), Rusia: „…ocrotirea şi susţinerea prestigiului limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ…” (2006). Profesorul de la Universitatea din Sankt Petersburg, Raymund Piotrowski este unul dintre lingviştii cei mai importanţi şi cu autoritate din Federaţia Rusă, elev al academicienilor ruşi V. Şişmariov şi R. Budagov, care s-au referit şi ei în lucrările lor la faptul că basarabenii nu vorbesc o „limbă moldovenească”, că limba lor e română.
— Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova: „Denumirea corectă a limbii noastre este limba română” (1994) (Hotărârea Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994 şi Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 28 februarie 1996.)
Limba Română e o rugăciune neîntreruptă, „o scumpă carte a unui neam călit în focul multor încercări…” (I. L. Caragiale)
Sursa principală:
Vatra noastră Românească,
2024
