Petru Tincu e modelul învățătorului care de peste jumătate de veac este dedicat profesiei sale. Prin mâinile sale au trecut generații de elevi, care ulterior au devenit oameni cu literă mare. S-a născut în raionul Soroca. Face 7 ani de școală în satul natal. Școala medie de cultură generală o absolvește în satul vecin la o distanță de 11 kilometri, pe care îi parcurgea pe jos și consideră că atunci când dorești să înveți nu găsești niciun fel de scuză sau impediment. În 1964 începe studiile la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălți, Facultatea fizică și discipline tehnice, iar în 1969 este repartizat la muncă în raionul Ungheni, unde a și rămas. Patruzeci de ani predă la Colegiul Agroindustrial, de 3 ani e profesor de fizică la Colegiul de Medicină Ungheni. A mai lucrat în Sinești și puțin la cursurile serale sau Școala de seară din orașul Ungheni.
— De când sunteți profesor?
— Din 1969 sunt profesor. Mai exact, de la sfârșitul acelui an.
— Peste jumătate de veac ați predat?..
— Fizica și discipline tehnice.
— Sunteți o persoană care aveți la îndemână vorbele de duh, glumele, or, persoanele care sunt cu științele exacte sunt mai pragmatice, mai sobre.
— Persoanele sunt diferite. Sunt unele care și gândesc câte oleacă și grăiesc câte oleacă (zâmbește). Am dorit să fac o facultate în științele umanistice, îmi plăcea foarte mult limba moldovenească, cum era pe atunci, dar soarta m-a adus la fizică. Iar faptul că predau acest obiect nu mă împiedică să vorbesc mai mult. Viața m-a învățat să vorbesc mult, dar și să tac când e nevoie și asta e un lucru mare.
— Ce calități trebuie să posede un cadru didactic ca să aibă un asemenea stagiu de muncă?
— Cineva s-a exprimat că a devenit învățător când a rostit în 20 de moduri “vino-ncoace”. Nu aș exagera acum dacă aș spune că nu există un loc pe acest pământ, unde sunt moldoveni, să nu fie măcar un elev de-al meu. Consider că un învățător, și nu numai, trebuie să-și iubească profesia, iar în cazul dascălilor – și copiii. Predau un obiect greu și nu mă supăr când cineva nu poate prinde drag de el, pentru ca în viață un om nu le poate ști pe toate. Din păcate, un pedagog nu e prea stimat în societatea de azi.
— Cum credeți, din ce cauză pedagogii azi nu mai sunt respectați așa ca altădată?
— Este o veche vorbă “surcica nu sare departe de la trunchi” sau “ceea ce semeni, aceea culegi”. Deosebirea între generația de atunci și cea de acum e că aceștia de azi sunt cu mult mai informați, au mai multe posibilități de a se dezvolta, însă informația aceasta nu e canalizată, de cele mai multe ori, în direcția corectă. Ea, informația, e multă și la un moment dat te zăpăcește. Apoi, unui copil trebuie să-i dai șapte ani de acasă. Din nefericire și chiar tragic e că generației de azi nu are cine să-i dea acești ani esențiali în dezvoltarea personalității sale ca viitor adult. De multe ori, când le spun elevilor mei că aș dori să discut cu părinții lor, ei îmi spun că mama e în Spania, să zicem, iar tata în Franța. Cum să-i spui ceva acelui copil când el a crescut fără părinți. Lui i-a lipsit dragostea lor, dar ce să mai vorbim de “șapte ani de acasă” și respectul pentru pedagogi. Relația școală-elev are un factor cheie, un element cheie, mai bine zis, părintele, iar când acesta lipsește, atunci veriga aceasta se rupe și formează ceea la ce asistăm azi.
— Ne spuneți, vă rog, părerea despre cum a evoluat învățământul în R. Moldova. Este de la bine spre foarte bine sau nu i se mai dă o prioritate așa de mare?
— Cariera am început-o în satul Teșcureni, raionul Ungheni. La acea vreme nu aveam idee unde era Ungheniul, darmite Teșcureniul. Ceea ce voiam să vă zic e că în acei ani statul te trimitea acolo unde era nevoie de specialiști și nu unde am dorit eu. Consider că era un lucru bun acea practică. Acum este posibilitatea ca studentul să învețe la buget și la contract. După absolvire fiecare e liber să lucreze unde dorește, în special cei de la buget. Cred că e un lucru greșit. Statul cheltuie bani începând de la naștere, grădiniță, școală, universitate sau colegiu. Investiția aceasta el nu și-o recuperează prin faptul că tinerii nu se angajează în câmpul muncii în Moldova, ei aleg să plece peste hotare. Spre exemplu, agronomii. Cei mai mulți pleacă sau se reprofilează.
— Ei s-ar angaja, dar tot statul R. Moldova nu le creează condiții pentru a se angaja conform studiilor.
— Atunci să se studieze piața muncii și să fie specialitățile care se cer în Moldova, ca investiția în acel om să nu fie zadarnică. Mai există o lacună – faptul că se pun note de trecere. Dacă copilul nu poate însuși o materie, să fie notat cu nota corespunzătoare, dar să nu fie lăsat repetent pentru asta. El poate fi bun la un altul. Dacă va fi notat în mod real, atunci el își va alege corect profesia.
— V-ați gândit că veți lucra atâția ani?
— Nu și mai ales că voi preda și online. Modalitatea aceasta de învățământ nu e bună deloc. Nici pentru cadrele didactice, nici pentru elevi.
— Ce le treceți cu vederea elevilor dvs. și ce nu le treceți cu vederea și de ce?
— Le trec cu vederea atunci când nu pot să studieze materia care le-o predau, dar nu atunci când nu vor.
— E posibil ca și un învățător să învețe anumite lecții de la un elev și care ar fi acestea?
— E posibil și real chiar ca și noi, pedagogii, să învățăm de la discipoli. Am avut un elev care la momentul când eu am început să-i predau fizica avea nota 3, vorbesc despre modul de notare din perioada sovietică, și când a absolvit avea 5, iar acum e un excelent profesor de fizică. De la el am învățat că se poate dacă perseverezi în ceea ce îți dorești să devii.
