O fată zveltă, cu zâmbet fermecător şi ochi minunaţi – aşa e Cristina Bejenari, conducătoarea studioului de dansuri populare „Struguraş” de la Palatul Culturii Ungheni. Cu ea facem cunoştinţă azi.
— Povestiţi despre succesul la campionatul naţional de dans de la sfârşitul anului trecut.
— Acest campionat care înainte se organiza la dansuri moderne, iar cu timpul s-a extins, a avut loc pentru a zecea oară. Dacă acum doi ani n-am reuşit să plec la el cu discipolii mei, apoi anul trecut m-am decis. A fost pe 19 decembrie. Au plecat grupa mare şi cea medie, ambele au ocupat locurile întâi şi doi în categoriile lor. Când plecam spre Chişinău, copiii erau foarte încordaţi, neliniştiţi, eu îi linişteam cum puteam, iar când ne întorceam erau foarte agitaţi, vorbeau, se bucurau că au învins. A fost un nivel foarte înalt, au participat multe colective, concursul a durat aproape 13 ore. Discipolii colegei mele, Liuba Bereghici, de asemenea au evoluat bine. E minunat că toţi copiii au urmărit cu pasiune cum evoluau colegii lor, se gândeau la Ungheni.
— Câţi copii frecventează studioul?
— Eu am şase grupe, în total, 150 de copii. Lor le place dansul, deşi e o muncă grea, drept recunoştinţă având doar aplauzele spectatorilor, energia lor ne alimentează pe noi.
— Cum aţi devenit dansatoare?
— Am venit la Palatul Culturii să studiez dansul popular, eram prin clasa a patra sau a cincea. Cu prietena mea, am aflat că sunt invitaţi doritorii şi am hotărât să ne ducem. Eu mă temeam că nu voi reuşi, nici părinţii nu încuviinţau, chipurile, e întuneric, trebuie să merg cu microbuzul. M-au preîntâmpinat ca nu cumva să scadă reuşita şcolară. Veneam cu prietena la repetiţii pe jos, din Dănuţeni. Deci practic mă ocup de dans de vreo 15 ani, un an am făcut întrerupere.
— Din ce cauză?
— După absolvirea şcolii am vrut să intru la academie, ca să studiez dansul la nivel profesionist, dar erau doar două locuri bugetare, în bază de contract trebuia să plătesc 9000 de lei. Părinţii mei nu aveau atâţia bani.
— Câţi copii sunteţi în familie?
— Cinci, eu sunt mezina, cei mai mari au familii. Îmi place să obţin singură totul. Atunci mi-am luat actele şi am intrat la Universitatea Pedagogică, secţia fără frecvenţă, facultatea de filologie, deoarece şi literatura o iubesc foarte mult. Acel an a fost pierdut pentru dansuri. Îmi era foarte incomod faţa de profesoara mea, Nina Pricladov, care a pus atâta suflet şi iscusinţă în devenirea mea. Se apropia ziua mea de naştere pe care, de obicei, o sărbătoream în colectiv. El era cea de a doua familie a mea, împreună trecusem prin atâtea momente… M-am dus la palat, m-am întâlnit cu profesoara mea, ea parcă ar fi simţit starea mea şi mi-a propus să lucrez repetitor. Ţin minte şi azi prima mea apariţie în faţa colectivului, când nu ştiam ce să fac. Însă alături îl aveam pe pedagogul meu, căreia îi sunt foarte recunoscătoare, ea e a doua mamă pentru mine, m-a învăţat primii paşi de dans.
— Aţi dori să practicaţi dansurile moderne, de stradă sau nu există ceva mai minunat decât cele populare?
— Când spui “dans popular” ai spus tot, în el e sufletul moldoveanului, chiar şi copiii înţeleg foarte bine acest lucru, ei simt că numai în dansul popular se pune suflet.
— Ce mai aveţi afară de dans?
— Deocamdată doar dansul. Am avut o experienţă nereuşită în viaţa de familie despre care nu doresc să vorbesc. Mi se pare că dansurile mi-au ajutat să supravieţuiesc după tragedia când, imediat după naştere, a murit fiica mea. Acum, când sunt alături de copii, uit de toate, mă străduiesc să-i încurajez, să-i susţin. Sunt foarte bucuroasă, chiar fericită pentru că reuşesc să lucrez cu ei, că mă înţeleg, împreună am obţinut succese, că m-a lăudat a doua mamă a mea. Nu mă concep în afara dansului.
