Se spune că puterea este o caracteristică definitorie, dar ce se întâmplă dacă aceasta este lipsită de conștiință sau mai grav dacă ajunge în mâinile unei persoane greșite? Sunt liste întregi cu astfel de cazuri, dar iată că pentru unii puterea a însemnat mai mult decât o forță, a însemnat o ocazie de a schimba ceva pentru neamul românesc. Printre personalitățile notorii care au încercat cu riscul propriei vieți să reunească toate teriitoriile romănești (Basarbia, Bucovina și Transilvania) cu patria mamă – Regatul României, a fost marele om politic Iuliu Maniu.
Am cercetat ore întregi viața lui Iuliu Maniu, ca să aflu de ce a fost pedepsit atât de grav, chiar dacă el a vrut doar binele națiunii. Desigur că un subiect atât de tabuizat mi-a adus în cale zeci de opinii. Unii spun că a fost corupt de către englezi, iar alții că este sfânt și că trebuie adăugat și în calendar. Totuși, schimbările radicale și implicarea directă a acestuia sunt incontestabile, reprezentând unele dintre cele mai importante file din istoria românilor.
Marele politician român – Iuliu Maniu – a fost unul dintre cei mai consacrați lideri români în prima jumătate a anului 1900. Consider că el a reprezentat speranța poporului român interbelic, pronunțându-se împotriva ,,dominațiunii exclusivismului de rasă și de clasă”, exprimându-și convingerea că nu va putea fi mult timp înăbușit ,,dorul libertății naționale” al românilor ardeleni. Remarcabil este faptul că el în permanență a luptat pentru schimbare și pentru ideea unui popor puternic, mulțumit și unit. Referitor la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, I. Maniu a fost unul dintre cei care a pus fundamentul acestui important eveniment. La întrebarea lui Lászi Oszkár, şeful delegației maghiare ,,În definitiv, ce vor românii?”, Iuliu Maniu a răspuns: ,,Despărțirea totală”. Ca urmare, pertractările (Nota redacției: discuțiile) s-au întrerupt, iar Consiliul Național Român Central a anunțat convocarea Adunării Naționale la Albă-Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, pentru a decide soarta românilor din Transilvania. Iuliu Maniu a participat activ la redactarea Rezoluției privind Unirea, formând unele condiționări până la întrunirea Adunării Constituante.
Despre el mai trebuie de știut că în 1919 a strâns soldații români cei care fusese în armata Imperiului. Deși erau peste tot prin lume fără o patrie, fără un drum, i-a adunat pe toți din jurul Vienei, din Italia, de la Praga, crezându-l că au devenit o națiune. Urmându-l, au fost trimiși în Transilvania, unde au devenit prima armată a Ardealului românesc în slujba Consiliului Dirigent. Mulți au pierit în lupta pentru Transilvania, dar niciunul nu a dat înapoi. Știți de ce? Pentru că toți au văzut dincolo de liderii politici, binele națiunii.
Totodată, Iuliu Maniu era un controversat negociator, iar felul său de a obține ce își dorea era unul cu totul diferit: discuțiile începeau seara şi erau încheiate a doua zi dimineața, pentru ca în seara următoare el să facă o expunere asupra celor convenite şi să fie continuate pas cu pas. Constantin Argetoianu avea să scrie despre acest stil: ,,Niciodată nu am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea nouă cuvântul, ne expuneam părerile și ședința se prelungea după miezul nopții, unu, două, trei… Se mijeau zorile. Atunci, domnul Maniu, calm de parcă ar fi fost o şedință de zece minute, încheia spunând: ,,Mâine vom discuta în continuare”. Luni de zile mai târziu înțelesesem că până nu se ajungea la ceea ce voia el, fără chiar să-şi formuleze o părere, seria şedințelor nu se sfârşea”. Pe lângă toate acestea, domnul prezident, apelativ pe care l-a primit pentru că prefera să prezideze, nu să guverneze și de care de altfel era încântat, a promovat politica ,,porților deschise”, a organizat ,,Marșul asupra Bucureștiului” și multe altele, care îl fac un excelent lider politic. De-a lungul vieții nu a prea avut parte de funcții și onoruri. De fapt, cea mai mare parte a vieții s-a luptat cu lideri politici care făceau abuz de putere, până în ultimele zile de libertate. S-a luptat cu o dictatură și a fost răpus de alta. El a stăruit asupra ideii că Unirea este un ,,Triumf al libertății” și că ,,Noi nu voim să devenim din, oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori.”
Astăzi, încă ne întrebăm de ce i-a fost atât de nerecunoscătoare țara? De ce la finalul vieții lui a fost condamnat și întemnițat în penitenciarul comunist – Sighet, în noaptea de 5/6 mai 1950, împreună cu alți o sută de foști demnitari din întreaga țară (miniștri, politicieni, academicieni, economiști, ofițeri, istorici și jurnaliști)? Închisoarea Sighet a fost prima închisoare sovietică de pe teritoriul României și pentru că țara încă nu avea destui trădători în stare ca să-și întemnițeze compatrioții s-a recurs la armata de ocupație, care a funcționat ca temnicer și executant al martirajului asupra prizonierilor. Acest element mi s-a părut important, dar important, mai ales, este că Sighetul în mod simbolic a fost închisoarea elitelor, de altfel țăranii din zonă o numesc ,,Închisoarea miniștrilor”. Aici a dispărut elita românească, și nu doar elita politică, dar și religioasă și culturală. Ceea ce trebuie să înțelegem este că totul a fost gândit într-un mod sistematic. Mai întâi au fost lichidate elitele și numai după aceea s-a putut pune problema acelei ,,spălări a creierului” care a putut duce la crearea ,,omului nou”.
Trei ani, atât a suferit în foame, sete și frig martirul, Iuliu Maniu. A trecut prin chinuri groaznice, fiind batjocurit, bătut și chinuit. În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ,,testamentul politic” și ,,testamentul religios” ale ,,Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală și religioasă. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârsta de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet. Așa sfârșește istoria unui om care a fost salvatorul națiunii, dar de care românii nu au știut să profite îndeajuns. Cât despre casa acestuia din Bădăcin, Sălaj, după ce în perioada comunistă a fost convertită într-o casă pentru copii cu handicap drept jignire adusă marelui politician, în 1998 a devenit Casa memorială ,,Iuliu Maniu”, care activează și în prezent drept muzeu.
Va rămâne Iuliu Maniu în istoria neamului nostru ca un exemplu de binefacere din care nu te alegi cu nimic? Eu cred că nu, căci știu că trebuie câteodată să treacă generații ca binele să se întoarcă. Și mai știu că patriile trebuie judecate pe termen mai lung. Și mai trebuie un lucru, ca politicienii din ziua de astăzi să pună înainte de toate voința națiunii întregi. În acest fel, se constituie țările statornice în timp și nu, nu e toți pentru unul, ci toată țara pentru toți.
În concluzie, dacă aș putea să ajung la Sighet aș resimți disperarea din sufletele celor exterminați acolo. M-ar lua un fior, unul de dor, generat de patriotismul vechilor politicieni, cei care au demonstrat că se poate. Astăzi, tot ce ne rămâne de făcut este să nu repetăm greșelile trecutului și să nu uităm sacrificiile datorită cărora suntem ceea ce suntem astăzi…
Mădălina Ţugulea, LT ,,Vasile Alecsandri”, clasa a X -a „C”
