Continuăm publicarea eseurilor, care au câștigat la concursul „Dacă aș putea la Sighet să ajung…”. Concursul a fost organizat la inițiativa și sub egida Asociației de Dezvoltare pentru România și a Fundației Iuliu Maniu-Ion Mihalache.
Despre închisoarea de la Sighet
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”, în același stil și cu aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.
Era o închisoare de drept comun care însă, mai ales în timpul primului și celui de-al doilea război mondial, a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți din bisericile naționale (unul din ei, ucrainean, a fost canonizat sub numele Alexei Carpatinul), dezertori din armata maghiară (români sau de alte etnii). După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun.
După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. Între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a devenit unul de maximă securitate În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fost transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ (condamnați în noiembrie 1947 la pedepse draconice). Penitenciarul, cunoscut sub numele de “colonia Dunărea “, era considerat “unitate de muncă specială”, fiind supusă unuo secret totală și unei paze excepționale, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. După alte două deceni – o dată cu decretul din 1975 prin
care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă – în 1977 a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.
Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. (Sursa text: memorialsighet.ro)
„Dacă aș putea să ajung la Sighet…”
Istoria omenirii este călăuza timpului scrisă cu valuri de sânge care s-au scurs odată cu trecerea mileniilor de la acel act, infernal dar și edenic, când omul a realizat că știe unde se află, când minunata grădină a Edenului devenise peste noapte un infern datorită cunoașterii.
A vorbi despre istoria închisorii din Sighetu Marmației este un lucru zguduitor și plin de mister, ce își are rădăcinile încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea când Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Totuși, continuăm să ne întrebam în ce măsură acest mister ne poate oferi răspuns la ruptura pe care a produs-o în corola de minuni a lumii româneşti, fără a realiza faptul că a prins pârghie de la ceva ce nu mai există, pentru a scoate la lumină faptul că istoria despre care nu mai vorbim este exact lucrul de care avem cea mai mare nevoie, nevoia de cunoaștere, de adevăr, nevoia de adevărate modele, de a ști cine suntem și încotro ne îndreptăm.
Este bine cunoscut faptul că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a „omului nou” cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Cunoscută în limbajul codificat al Ministerului de Interne sub numele de „Colonia de muncă Dunărea”, aceasta însemna un loc izolat aproape de granița de Nord a României, care în perioada anilor 1950-1955 și-a schimbat radical caracterul, devenind un penitenciar exclusiv politic și locul de exterminare a două părți importante ale fostei elite culturale, religioase și politice ale României interbelice: demnitarii (Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu) și elita religioasă (Ioan Bălan, Anton Durcovici). Astfel, arestarea demnitarilor s-a făcut pe baza unui tabel întocmit la nivelul Ministerului de Interne și cuprindea numele tuturor celor care au avut un rol în viața politică a României interbelice, începând din 1918 și până în 1945. În acest mod, doar într-o singură noapte, noaptea de 5 spre 6 mai 1950, toate aceste persoane au fost deținute, iar la 7 mai au fost trimise către penitenciarul din Sighet.
În cea de-a două grupă de prizonieri făceau parte episcopii, preoții, călugării romano și greco- catolici și un singur preot ortodox,părintele Emanoil Păsculescu-Orlea, preot militar la biserica Mihai Vodă din București, care au fost arestați în luna mai-octombrie ai anului 1948 când biserica a fost desființată. În total 200 de miniștri, președinți ai partidelor democratice, istorici guvernatori ai Băncii Naționale Române, dar și episcopi și preoți greco-catolici au ajuns la Sighet, iar 53 dintre toți aceștia au și sfârșit acolo.
Firea omului a fost din totdeauna cea de a căuta firul roșu în tot ceea ce se întâmplă în jurul său, însă în acest caz documentele și datele despre acea perioadă sunt puține, iar martorii care pot să ne vorbească despre asta sunt și ei din ce în ce mai puțini. Însă, într-un interviu acordat în anul 1990, Vasile Ciolpan, comandantul închisorii din acea perioadă, recunoștea că regimul de izolare a deținuților politici de la Sighet era înfiorător, toți supraviețuitorii amintindu-și de trei lucruri care le defineau viața în închisoare: foame, frig și izolare.
Se spune că un fapt e numai atunci istorie când nici una din rădăcinile lui nu mai atinge prezentul. Desființată în 1997, închisoarea de la Sighet devine Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței ce are rolul primordial de a conserva și imprima memoria necontenită a martirilor ce și-au dat viața pentru popor și națiune. Astfel, una din personalitățile remarcante ce străbate sufletele noastre prin biografia sa este însuși Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873 )- om politic şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc ce a reușit să transforme Bucureștiul în micul Paris și să se afirme prin prezența sa la Albă-Iulia în 1 decembrie 1918 când a fost înfăptuită Marea Unire. Jertfindu-se cu orice preț pentru Patria mamă, acesta a reușit să atingă culmile devotamentului față de țara, servind drept o oglindă ce reflectă incontestabilele valori precum ambiția, altruismul, asertivitatea și nu în cele din urmă puritatea. Stingându-se din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, rădăcinile acestuia tind să rămână strâns ancorate cu spiritualismul, astfel devenind un amplu exemplu demn de urmat pentru societatea actuală. Faptele acestuia, inițiativele și provocările îndurate au demonstrat unei lumi întregi că nimic nu este mai presus decât dragostea de țară, acel sentiment ce trebuie să înnobileze sufletul omului și să cultive în inimile fiecăruia din noi principiile unui adevărat patriot.
În cele din urmă, pot afirma faptul că „Memorialul Durerii” de la Sighet dăinuie în filele istoriei noastre asemeni unei lumânări stinse pentru toți martirii sacrificați ce au făurit patrimoniul moral înșirat pe axa timpului drept o valoare incontestabilă a poporului român. Astfel, acest lucru este evidențiat și în citatul poetului Grigore Vieru care spune că: „Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”.
Crina Munteanu, Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, clasa XI-a
