Din acest număr vom publica cinci lucrări ale elevilor din Ungheni, care au câștigat la concursul „Dacă aș putea la Sighet să ajung…”. Concursul este organizat la inițiativa și sub egida Asociației de Dezvoltare pentru România și a Fundației Iuliu Maniu-Ion Mihalache.
Despre închisoarea de la Sighet
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”, în același stil și cu aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.
Era o închisoare de drept comun care însă, mai ales în timpul primului și celui de-al doilea război mondial, a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți din bisericile naționale (unul din ei, ucrainean, a fost canonizat sub numele Alexei Carpatinul), dezertori din armata maghiară (români sau de alte etnii). După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun.
După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. Între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a devenit unul de maximă securitate În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fost transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ (condamnați în noiembrie 1947 la pedepse draconice). Penitenciarul, cunoscut sub numele de “colonia Dunărea “, era considerat “unitate de muncă specială”, fiind supusă unuo secret totală și unei paze excepționale, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. După alte două deceni – o dată cu decretul din 1975 prin
care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă – în 1977 a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.
Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. (Sursa text: memorialsighet.ro)
,,Dacă aș putea la Sighet să ajung…”
În zilele noastre este impetuos necesar de a ne cunoaște trecutul nostru pentru a ne putea vindeca rănile și depăși starea de victimă, să efectuăm trecerea de la reacție la acțiuni constructive și edificative. În aceste lecții de viață, modelul de gândire, curajul, onestitatea, lăsate de înaintașii noștri, modelul de dăruire al înaintașilor noștri este unul de urmat pentru depășirea crizei morale cu care ne confruntăm în prezent.
Închisoarea de la Sighetul Marmației a fost unul dintre cele mai temute centre de exterminare a elitelor românești în primii ani ai instaurării regimului comunist în România. La închisoarea de la Sighet, moartea venea lent, deținuții politic rezistau cu greu torturilor fizice, umilințelor și înfometării.
Eu cred că regimul din închisoarea de la Sighet a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili și batjocori pe deținuți. Citind memoriile mai multor deținuți ca episcopul Iuliu Hosu, istoricul Constantin C.Giurescu etc. am constat că foametea era drept ,,cel mai mare chin al temniței”. Condițiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemnițați și stările lor de sănătate precare au contribuit substanțial la rata ridicată a mortalității celor închiși la Sighet.
Astfel, în închisoare de la Sighet și-au găsit sfârșitul numeroși oameni politici și intelectuali ai vremii. Precum Constantin I.C.Brătianu, Gheorghe I.Brătianu, Daniel Ciugureanu, Constantin Argetoianu, Iuliu Maniu, episcopul greco-catolic, Ioan Suciu etc.
Iuliu Maniu, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat la 5 februarie 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet. Putem menționa că Maniu a fost zidit de viu până la moarte în închisoarea de la Sighet.
Singurătatea libertății era în 1947, una absolută și tragică. Căci acest caz al libertății, al libertății care nu se poate negocia și care nu se poate ceda, al libertății care înseamnă însăși condiția demnității umane, a fost crezul lui Iuliu Maniu. Criticat, ridiculizat, detestat Iuliu Maniu a mers mai departe cu tenacitate pe care doar tăria unei asumări etice ți-o poate conferi. Cuvintele lui aveau un singur țel, acela de a retrezi în cei care le ascultă acest instinct al libertăți. Curajul lui Iuliu Maniu nu este curajul unui laș al intelectualilor ce aderă la tiranie, în clipa supremei încercări. El vine din curajul de granit al celor care, de la ,,Supplex” încoace, au afirmat demnitatea românilor din Transilvania și dreptul lor la speranță.
Consider că un veritabil motto al vieții și activității sale pe care l-a respectat cu strictețe până la capătul vieții (într-un fel a fost și o prevestire a sfârșitului său martiric) a fost declarația de la Congresul Studenților Români din anul 1892: ,,Jur pe Dumnezeu, pe conștiința și pe onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumfarea cauzei românești”.
Iuliu Maniu a fost un bărbat de stat de altitudine europeană și gânditor politic remarcabil, a sesizat cu o rară perspicacitate primejdiile ascunse în proiectul comunist.
Iuliu Maniu, un om care a făcut numai politică în slujba Țării și cetățeanului, un om care nu își număra casele pentru că nu avea ce număra, un om care în București stătea pe la prieteni. Un om care a avut o singură preocupare bunăstarea țăranului român, precum și consolidarea și dezvoltarea României Mari, un om care a contribuit la făurirea României Mari, și tocmai pentru că a fost un politic lucid, pentru că nu a ezitat vreodată să-și exprime convingerile democratice a sfârșit la Sighet, având ca singură vină că nu accepta ca Statul Român să fie preluat de comuniști. Vremurile care au urmat au arătat că a avut dreptate. Eu cred că Iuliu Maniu trebuie să fie un simbol și un model pentru noi tânăra generație că să continuăm lupta de unitate națională a tuturor românilor.
Dragi români, haideți, așadar să îl primim pe Iuliu Maniu în casele noastre cu respectul cuvenit numelui său și descendenței sale de nepot a lui Simion Barnuțiu și a lui Ion Rațiu, și să-l conducem spre poarta cea mare a istoriei noastre naționale românești cu smerenia ce se cuvine a fi arătată unui martir, unui om politic pentru care morala și politica erau sinonime, pentru un om care n-a trăit decât în credință. Credința în Dumnezeu, în Democrație și în neamul românesc.
Pentru noi tânăra generație, românii basarabeni, Iuliu Maniu trebuie să fie un sfânt, datorită acestui crez e impetuos necesar de a realiza pelerinaje la Sighet, unde marele om politic a murit ca un martir, dar și la Bădăcin unde se află Casa Memorială Iuliu Maniu. Eu cred că amintirea eroilor poporului român ca Iuliu Maniu nu trebuie închisă doar în muzee sau în manualele de istorie, ele trebuie promovate pentru ca faptele lor demne să nu se piardă în negura timpului, de asemenea să fie promovate și în Basarabia.
E necesar ca noi în drumul spre ReUnire să avem un crez din a urma principiile și valorile pe care le-a urmat și marele om politic Iuliu Maniu, care a preferat să moară în închisoare decât să facă vreun pact cu comuniștii ori să rămână indiferent la politica acestora.
Sperăm ca Apelul oficial pentru declararea anului 2023 drept anul lui Iuliu Maniu(150 de ani de la naștere și 70 ani de la moartea în închisoarea de la Sighet) să fie auzit de autorități iar locul ,,Sfinxului de la Bădăcin” să fie pus la loc de cinste.
Memorialul de la Sighet care se află în incinta închisorii este, așadar, un muzeu al terorii, un muzeu al mentalităților și al memoriei colective pe care aș dori să îl vizitez să simt și să pătrund adânc în suferințele acelor întemnițați, pentru că el evocă nu doar suferințele elitelor neamului nostru românesc de pe ambele maluri ale Prutului, ci și o tragedie generală postbelică a spațiului geografic românesc în ansamblu.
Laurențiu Prepeliță, Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, clasa a VIII-a – premiu special
