Legea 60 reglementează drepturile persoanelor cu dizabilități în vederea incluziunii sociale, garantării posibilității participării lor în toate domeniile fără discriminare. Aici sunt incluse așa noțiuni ca asigurarea condiţiilor necesare pentru educarea, instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu dizabilităţi, plasarea în câmpul muncii, asigurarea socială, dar și respectarea politicii de stat în domeniul accesibilității. Cum este respectată legea l-am întrebat pe Adrian Afteni, promotor local, regiunea Ungheni, Centrul de Asistență Juridică pentru Persoanele cu Dizabilități, care spune că știe fiecare articol din această lege.
— De când ai devenit portavoce a persoanelor cu dizabilități?
— Am devenit promotor local în luna ianuarie la centrul sus numit. Nu sunt la prima mea experiență, căci anterior am participat la două proiecte, care au avut un scop comun – monitorizarea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități. De la început am participat la traininguri, primul fiind despre angajarea în câmpul muncii. A fost inițiativă impusă după ce personal am fost discriminat când am dorit să mă angajez. La centru am ajuns datorită unei cunoștințe, care mi-a spus că este un program de instruiri, iar după ce am învățat cum se scrie un CV, cum să mă comport la interviu, am zis, bine, pot și eu ajuta pe alții. Apoi tot mai des am fost invitat să particip la diferite programe de susținere a persoanelor cu dizabilități. În ultimul timp, m-am axat pe respectarea capitolului III al Legii 60 și anume accesibilitatea. Totul e bine și frumos, chiar și în comuna Pârlița, unde locuiesc eu. Consilierii vorbesc de parcuri, drumuri, de terenuri de joacă la fiecare colț. Dar cum procedăm cu persoanele cu dizabilități? Ele nu au nevoie de asigurarea unei vieți independente? Caz concret: atunci când se discuta despre semafoare, le-am propus să instaleze semafoare sonore ca să nu cheltuim de două ori, doar astfel facilităm accesul liber al persoanelor cu dizabilități. Mi s-a spus că e scump. Bine, dar cheltuim o dată și corect.
— Cât de greu ți-a fost să te încadrezi în societate?
— Chiar cei apropiați îmi spuneau: ce vei face tu, cine te va angaja la lucru. Mi-am făcut studiile la școala-internat pentru persoanele cu dizabilități din Chișinău. Am însușit meseria de cusător. Am zis că e puțin, de aceea mi-am continuat studiile la Școala Profesională din Ungheni, specialitatea operator de calculatoare, secretar oficiu. Nu pot să spun că am rupt cartea, însă am obținut totul singur. Cel mai mare plus a fost faptul că mama niciodată nu m-a considerat o persoană cu dizabilitate. Sunt primul copil dintre cei șapte frați. Toate problemele cu care m-am confruntat le-am rezolvat singur: chiar și când mi-am stabilit dizabilitatea la 18 ani. Am muncit mereu – și la un restaurant, și la o uzină de producere, am fost angajat și neoficial. Nu mă consider o persoană specială. Am depășit obstacole, doar pentru că am crezut în propriile forțe. Fiecare poate, chiar dacă are o dizabilitate locomotorie, de auz sau de vedere.
— În calitate de coordonator local, ce realizări ai înregistrat?
— Am început cu rampa de la Primăria comunei Pârlița. Am depus o petiție, în care în jur de 70 de petiționari cer să fie construită o rampă de acces în sediul instituției. Intuiesc că rampa respectivă va fi mai mult folosită de cei care nu au dizabilitate, căci este mai comod decât să ridici câteva trepte, apoi să le cobori. La o pizzerie din orașul Ungheni a fost construită la fel o rampă lângă scările din stradă, care nici nu era planificată din start. La un magazin, tot din Ungheni, am observat că se construia o rampă care nu corespundea normativelor în construcție. Proprietarul a acceptat unele schimbări, chiar dacă trebuia să aibă 5 metri, însă are doar 3 metri. E bine și așa. La o bancă comercială se construia rampa greșit, chiar conform proiectului. La o înălțime de 40 centimetri o rampă trebuie să aibă o lungime de 4,5-5 metri, la 1 metru înălțime – 10 metri lungime. Mă bucur că am fost înțeles și rampa de la bancă a fost construită corect. Mi-au promis că și ușa de la intrare va fi schimbată, căci nu corespunse normativelor. Nu are 90 de centimetri, deci o persoană în scaun cu rotile nu poate intra. Uneori am fost și bruscat: un agent economic mi-a spus că va schimba rampa pompoasă dacă îi aduc 4 persoane care vor face cumpărături a câte 4000 de lei fiecare.
— Ce trebuie să ofere statul persoanelor cu dizabilități ca acestea să nu se simtă discriminate?
— Persoanele cu dizabilități nu au nevoie de compătimirea nimănui. Trebuie să li se ofere șansa de a se afirma. S-ar părea că o rampă e puțin, dar de aici se începe, de la accesibilitate. Cea mai mare greșeală o fac părinții care au în îngrijire o persoană cu dizabilități: nu îi permit să încerce, fac totul pentru ea. O parte de vină o poartă chiar și persoanele cu dizabilități: nu își cunosc drepturile. Legea 60 e foarte bună, dacă ar mai fi și respectată, nu ar apărea mici neînțelegeri între angajator și angajat, primar și alegător, iar persoanele cu dizabilități nu s-ar poticni la fiecare pas de probleme. Până la urmă suntem cu toții egali.
