În lumea noastră, a celor de azi, trăiesc legende necunoscute. Locuiește în satul Petrești, din Republica Moldova. Născut în 1926, se numără printre puținii participanți la cel de-al doilea război mondial aflați încă în viață. Tragismul acelor timpuri e prezent în sufletul lui. La 17 ani, s-a pomenit cu o armă în mână, fără să știe exact ce are de făcut. A înfruntat frigul și foamea cumplită și a luptat ani la rând. Acum, la aproape 100 de ani, zâmbește și deapănă clipe din trecut, mulțumind lui Dumnezeu pentru cutezanța și lumina care i-au călăuzit nopțile în vremurile de război. Moș Ionică Lazariuc, omul din două lumi.
Sâmbătă, ora 09:47. Soarele și-a făcut apariția pe ulițele înguste ale satului, iar păsările din meri ciripesc cu glasuri ascuțite. Ajung la poarta lui moș Ion, o casă modestă care pare că a păstrat fiecare suspin. Mă apropii și bat ușor la ușa de lemn. Sunt întâmpinată cu un zâmbet cald și un salut prietenos.
M-a așteptat cu câțiva biscuiți dulci, aranjați cu grijă pe o masă veche. Am luat loc lângă geam, cu câteva poze alături și o priveliște către iazul din vale. Apoi s-a așternut povestea…
S-a născut în Basarabia, parte a României Mari, erau doar câțiva ani de la sfârșitul primei conflagrații mondiale, doar 8 ani trecuseră, omenirea încă suferea. A crescut fără mângâierea mamei, pierdută în negura unui trecut dureros. Greutățile nu i-au doborât voința, ci i-au întărit caracterul, pregătindu-l pentru provocările ce urmau să vină, cel de-al doilea război mondial, foametea etc. Tinerețea i-a fost spulberată, iar armele au devenit „jucării”. „Eram doar un copchil, m-au luat și pe mine, nu le-a fost rușine”, își amintește, în timp ce mișcă încet pleoapele care îi acoperă irisul de un albastru imperial.
„Nu știam ce e aceea armă, trebuia să ne arate ce și cum să faci”
„Timp de patru luni am slujit acolo, alături de băieți mai mari ca mine cu șase luni. Războiul era început, dar pe noi ne-au luat să ne arate cum să ținem corect o pușcă. Nu știam ce e aceea armă, trebuia să ne arate ce și cum să faci”, a rostit el, așezându-și mâinile pe genunchi.
Pe terenul de antrenament a învățat cum să mânuiască armele și cum să se poziționeze în caz de un atac nepreconizat. După luni bune de pregătire, cu o masă pe zi, au fost încărcați de către 30 de soldați puternici. I-au luat și i-au așezat într-un singur rând, ca un șir indian, și au pornit. Trebuiau să străbată drumul până în Catranîc (sat din raionul Fălești, Republica Moldova, n.r.). Drumul, după cum povestește moș Ion, a fost lung, dar, păziți de soldați cu pistol la șold, au ajuns la baza care urma să îi transporte în alt oraș.
Bătălia sângeroasă începuse fără ca cineva să anunțe startul. Tranșeele erau adăposturi temporare, dar și morminte pentru mulți dintre camarazii săi. A pornit călătoria nedorită pe un pod de lemn lung, care părea să se încline sub povara lor și să se prăbușească în apele Nistrului, dar au avansat cu hotărâre. Cu pași greoi și inima bătând mai repede decât valurile apei, au traversat fluviul, lăsând Nicolaevca în urmă. Dar Nistrul nu a fost singurul obstacol pe care l-au înfruntat, îmi spune, pentru că au mai traversat un alt râu – Bugul, locul unde au fost împușcați primii soldați din grupul din care făcea parte.
Prin octombrie 1944, trecuseră deja patru luni de coșmar. Moș Ion a fost printre cei aleși să plece în Polonia, către noi provocări, pe teren necunoscut. Și-a lăsat în urmă consătenii cu care venise, neștiind dacă se vor mai vedea vreodată, și s-a topit în negura nopții. Au ajuns în pădurea Lipa din Polonia. Aici au găsit adăpost în niște căsuțe construite de ruși, în inima pădurii. „Puteai să strigi cât de tare puteai, că nimeni nu te auzea”, povestește moșul.
În ianuarie 1945, o scenă de neuitat s-a desfășurat în tabăra militară. Soldații, originari din diverse regiuni ale lumii, au fost mobilizați pentru prima dată pe front. Printre aceștia, se aflau și membrii luați din Petrești, instruiți special pentru misiuni de sniper (lunetiști, n.r.). Cu acest tip de armă în mână și cu instrucțiuni clare, ei au pornit hotărâți să-și facă datoria.
Înarmați și cu frica în sân, au străbătut întreaga Polonie, în lung și-n lat, înfruntând toate obstacolele întâlnite pe drum. Cei selectați în linia întâi a frontului, printre care era și moș Ion, se confruntau zilnic cu pericolele războiului. Fiecare pas era unul plin de tensiune și de așteptări. Erau gata să reacționeze la primul semn de amenințare.
Moș Ion își amintește mereu de sunetul metalic al armelor, de strigătele de ajutor în noapte și de tăcerea grea care urma după o încleștare. „Nu era doar lupta cu inamicul, ci și cu tine însuți”, mărturisește veteranul.
„Nu aștepta să te împuște el, împușcă-l tu, dacă vrei să trăiești”
„Nu aștepta să te împuște el, împușcă-l tu, dacă vrei să trăiești”, era unul dintre îndemnurile ce îi motivau la acțiune, îmi afirmă bătrânul după ce a oftat profund. În acele zile, mâncarea și apa erau un lux. Soldații treceau prin ore întregi fără să guste nici un strop de apă sau să mănânce ceva. „Și dacă vrem mâncare, înaintăm și mâncăm, că dacă nu înaintăm stăm flămânzi”, asta era zicala tuturor, îmi spune moș Ion, și că singurele surse găsite de hrană erau puținii cartofi furați de la oamenii locurilor prin care treceau. Mai venea din când în când bucătăria militară, dar chiar și atunci, pericolul bombardamentelor punea în pericol orice încercare de a lua o îmbucătură.
Cu toate acestea, chiar și atunci când erau lipsiți de orice resursă, ei nu au renunțat la speranță nici o clipă. Fiecare gură de mâncare era prețuită, chiar și acei cartofi, nemaivorbind de o bucată de pâine. „Cred că nici nu am văzut vreo bucată”, îmi mărturisește mai apoi în timp ce și-a îndreptat privirea către ușa de la intrare.
„De ce m-am temut, nu am scăpat”
A avut de înfruntat două mari probleme: riscul de a fi împușcat și pericolul de a cădea în capcanele cu lanțuri. Însă ironia sorții a făcut ca ambele temeri să se adeverească. „De ce m-am temut, nu am scăpat”, spune el. Deși fuseseră avertizați de existența gropilor – „să nu cădeți în capcană, că dacă cădeți acolo rămâneți” -, moș Ion s-a prăbușit într-o capcană de 20 de metri. A reușit însă să iasă și să avanseze.
Pe măsură ce a traversat linia frontului, a ajuns până în Cehoslovacia, „Tot pe jos, nu cu căruța sau cu mașina”. Din Cehoslovacia, drumul l-a purtat până în Germania. Aici, împreună cu doi ruși, au găsit adăpost într-un bloc deteriorat, fără uși și cu geamurile sparte. A fost locul în care a resimțit pentru prima oară în mod direct drama războiului, fiind rănit în urma unui atac. „I-am văzut pe cei care au dat bomba. Să fi avut un AK-47, îi împușcam eu, că erau alături. Dar așa, eram cu sniperul cela, dacă tragi un glonț îl stârnești și poate să te prindă și să te gâtuie”, spune moș Ion.
Bomba a lăsat în urmă două victime – unul dintre cei doi ruși și el. În timp ce încerca să își bandajeze cu o cârpă rana de la picior, s-a strecurat pe burtă în spatele clădirii, pentru a se ascunde. Acolo a fost martor la sosirea a trei ruși purtând geanta Crucii Roșii. În ciuda faptului că nu cunoștea limba rusă, le-a explicat prin semne despre rana pe care o avea. Singurul cuvânt pe care îl știa era „ножик”, (din rusă, „cuțit”). Voluntarii l-au ajutat și i-au acordat primul ajutor. „M-au luat pe o targă și m-au dus mai încolo, într-o groapă unde erau aruncați cei împușcați și cei răniți. M-au pus și pe mine acolo. Am stat o noapte. A doua zi dimineață a venit o căruță cu niște cai mari, m-au încărcat și m-au dus la spital”. Mai târziu, un alt echipaj avea să-l preia și să-l mute într-un alt oraș german.
„Trebuia lume pe front, m-au luat din nou”
În mijlocul haosului din Germania, când moș Ionică abia se vindecase de pe urma rănilor suferite, a fost luat și readus pe linia frontului. Cu piciorul frânt și bandajat, a coborât din căruța militară direct pe câmpul de luptă. „Nu m-am lecuit bine și m-a luat iar. Trebuia acolo, trebuia lume”, spune încetişor și-mi întinde o poză dinaintea plecării la război.
A fost martorul unei scene care l-a marcat- un camarad tânăr, nu mult mai mare decât el la acea vreme, a căzut sub tirul inamic. „Am alergat să-l ajut, dar era prea târziu,” își amintește bătrânul, cu vocea tremurândă. „Acel moment mi-a arătat că viața stă pe un fir de ață”, continuă îngândurat.
Tablou îi era familiar. Soldații și-au reluat pozițiile pe câmpul de luptă. Obiectivul lor – să ajungă la Berlin. La scurt timp după ce au ajuns, li s-a ordonat să se retragă și să se îndrepte către Praga, în Cehoslovacia. În ciuda aparențelor, războiul nu se sfârșise încă în această regiune. Soldații împușcau la întâmplare, iar oamenii răniți gemeau de durere pe câmpurile de luptă. Și dintr-odată, prin intermediul radioului s-a auzit vestea mult așteptată: „S-a terminat războiul!”.
Supraviețuitorul
A fost o explozie de bucurie printre oameni. Fețe încărcate de emoții diferite, unele înlăcrimate de fericire, altele luminându-se în râs, fel și fel. „Care plângea, care râdea, care își aruncau căciulile în sus. Parcă văd. Se îmbrățișau. Ei..”.
Povestindu-mi scenele acestea, Moș Ionică și-a amintit de cântecele de atunci: „S-a sfârșit războiul, au trecut și ani/ Trebuia să vină și feciorul mamei./ Poate că de-atuncea el nici mâini nu are/ Și nu poate mamei să-i scrie scrisoare./ Poate că de-atuncea nici picioare n-are bietul/ Și-nspre casă vine tare cu încetul”.
„A plâns o lume/ Plâng neveste și copii,/ Plâng și oamenii bătrâni,/ Plâng și fetele din sat, / C-au rămas nemăritate/ Și flăcăi neînsurați/ La Odessa înmormântați”.
Din satul Petrești au supraviețuit doar doi dintre cei plecați pe front: moș Ionică și vecinul său. Deși războiul se încheiase, datoria și serviciul lor nu încetaseră. În anul 1949, moș Ion a revenit acasă doar pentru câteva zile. Întâlnirea cu tatăl său și cu bunica a fost scurtă, deoarece a fost repartizat într-o altă unitate militară.
„Am lucrat până am ieșit la pensie. Baba a murit și așa am rămas singur”
„Tot în `49 m-au luat să învăț șoferia. Am lucrat un an de zile acolo, cu o mașină”, își amintește el. În șase ani petrecuți pe câmpurile de luptă din Germania, Cehoslovacia și Austria, moș Ion a fost martor la plânsete și durere. Cu toate acestea, a găsit puterea de a merge mai departe, întorcându-se acasă, în Moldova nevătămat, dar cu cicatricile adânci ale experiențelor sale. Reintegrarea socială a necesitat timp și răbdare, dar Ion Lazariuc a demonstrat că, prin perseverență, orice obstacol poate fi depășit. S-a căsătorit, a construit o casă, a crescut trei fete, a lucrat în colhozul din sat, iar mai apoi șofer la o firmă din oraș până l-a ajuns bătrânețea. „Am lucrat până am ieșit la pensie. Și baba a murit și am rămas singur”, îmi mărturisește, uitându-se cu durere la poza din ziua nunții sale.
În casa încărcată de istorie, întâlnirea cu moș Ion, veteranul de război, a devenit o punte între trecut și prezent, între durerea trecută și speranța viitoare. E ora 17:03. Soarele apune cu pași grăbiți după deal. Am terminat biscuiții. Moș Ion m-a condus cu bastonul către portița pitită între doi copaci înalți și verzi. I-am zâmbit recunoscătoare: „Mulțumesc pentru că sunteți un exemplu!“. Mi-a zîmbit înapoi și mi-a spus ca un prieten vechi: „Poți să vii când vrei. Te mai aștept”.
