„Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să scriu despre durerea mea, dar poate că doar așa o pot face să tacă”.
„Tata, apusul meu. L-am iubit cu toată ființa, chiar și atunci când lumea îmi spunea că n-ar trebui”.
„Mi-am ascuns tristețea sub zâmbete, mi-am ascuns rănile sub haine lungi. Nu voiam milă, voiam doar să fiu înțeleasă”.
„Când ești copil și mama pleacă peste hotare, nu rămâi doar singur. Rămâi gol. Și nimeni nu vorbește despre golul ăsta”.
„Bulimia nu e despre mâncare, e despre control. Despre a vrea să te pedepsești pentru tot ce nu poți schimba”.
„Poate că distanța ne va apropia. Sau poate că doar ne va învăța cât de departe putem merge fără să ne pierdem de tot”.
Volumul de debut al Andreei Stoica, „Poate că distanța ne va apropia” (Editura Creator, Brașov, 2025), este o confesiune tulburătoare despre copilărie, pierdere, traumă, dar și despre vindecare. Cartea se citește ca un jurnal intim, scris cu o sinceritate dezarmantă, în care autoarea își desface rănile nu pentru a stârni milă, ci pentru a oferi înțelegere și speranță.
Povestea
Andreea Stoica ne poartă în satul Măcărești, raionul Ungheni, unde copilăria ei se împletește cu violența domestică, lipsurile materiale și absența părinților plecați la muncă peste hotare – o realitate comună pentru mulți copii din Republica Moldova. „Tata, apusul meu” este una dintre cele mai emoționante confesiuni din volum – o declarație de iubire și durere față de un părinte pierdut prea devreme, un om care a iubit și a greșit, dar care a rămas pentru fiică o amintire luminoasă.
Sunt puține cărți care te fac să te simți inconfortabil nu pentru că ar fi scrise prost, ci pentru că sunt prea adevărate. Cartea Andreei Stoica, „Poate că distanța ne va apropia”, e una dintre acelea. M-a apăsat. M-a incomodat. M-a făcut să mă gândesc la câte lucruri ascundem noi, oamenii, sub tăcere, doar ca să părem întregi.
Andreea scrie fără ascunzișuri. Fără înfrumusețări. Fără filtre. Scrie despre copilărie, despre durere, despre traume, despre tatăl pierdut, despre bulimie și despre depresie. Despre toate acele subiecte pe care societatea noastră încă le evită, de parcă ar fi rușinoase. Citind, ai impresia că pătrunzi în jurnalul ei, în cea mai fragilă parte a unui om. Și nu poți rămâne indiferent.
Mie personal mi-a dat un anumit disconfort — acel gen de neliniște care vine atunci când te uiți într-o oglindă și vezi lucruri din tine, chiar dacă nu sunt spuse direct. Nu e o carte care se citește pe nerăsuflate, e o carte care se simte. Și după fiecare capitol, parcă ai nevoie de o pauză — nu ca să respiri, ci ca să procesezi.
Ceea ce mă uimește cel mai mult e curajul ei. Un curaj nebun, cum rar vezi. Să scrii despre durerea ta fără a o îndulci, să o lași acolo, crudă și vie, în fața lumii — trebuie să fii nu doar curajos, ci și împăcat cu tine. Și cred că, în felul ei, Andreea s-a vindecat prin scris. A făcut din suferință o formă de artă.
Dar nu pot să nu mă întreb — cum o fi reacționat familia ei când a citit cartea? E greu să-ți vezi viața, greșelile, tăcerile, puse negru pe alb. E greu, dar poate și eliberator. Pentru că această carte nu e o judecată, ci o confesiune. O dorință de a fi înțeleasă, nu de a condamna.
„Poate că distanța ne va apropia” e mai mult decât o poveste personală. E vocea unei generații crescute între plecări și dor, între lipsa părinților și lupta cu sine. O carte care doare, dar care merită citită. Pentru că, dincolo de tot, ne arată că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune — e o formă de putere.
