Azi vom face cunoştinţă cu proprietara foarte firavă, dar, credem noi, foarte puternică, calmă, cam zgârcită la vorbă a unui magazin mic, însă foarte comod din Ungheni, Olesea Paun.
— La ce aţi visat în copilărie? Probabil, nu să deveniţi proprietară de magazin.
— Voi spune că visam la o viaţă fericită şi îndestulată, pe care o am acum.
— Copilăria v-a fost cam flămândă?
— Probabil, pentru că tata era bolnav, lucra numai mama şi eu înţeleg că le era greu. Şi vremurile erau nu prea uşoare, totul abia începea. Atunci nu mă gândeam cum aş putea obţine îndestularea, dar s-a aranjat totul, m-am căsătorit, am fost susţinută şi încurajată să iau această decizie. Desigur, aceştia erau oameni apropiaţi, dragi. Mi-a rămas apartamentul bunicăi şi ne gândeam ce să facem cu el.
— Şi aţi avut curajul să deschideţi un magazin, deşi alături sunt atâtea?
— Eu stam la îndoială: are rost, nu are rost, doar magazine într-adevăr apar ca ciupercile după ploaie. Dar familia m-a susţinut – soţul, soacra, părinţii, absolut toţi.
— Soţul dvs. pare o persoană de nădejde, dar cum e în realitate?
— De nădejde. Mă pot baza pe el în toate. Mă ajută şi la magazin dacă trebuie, face totul acasă, are grijă de copii. Eu sunt liniştită.
— Câţi copii aveţi?
— Doi, fiul a absolvit acum liceul, iar fiica are 12 ani.
— Olesea, revin la subiectul nostru. Aţi început să vă ocupaţi de comerţ, de o îndeletnicire cu totul necunoscută.
— Aveam o anumită experienţă, căci 13 ani am lucrat în vagonul-restaurant. Şi coşuri am cărat, şi chelneriţă am lucrat, e o muncă interesantă. Comunici mereu cu oamenii.
— Iarna trecută aţi stat la tejghea.
— Aşa a fost timpul, sunt probleme economice şi în ţară, şi la noi, în plus, e concurenţă mare.
— Concurenţa e de înţeles, dar oricum reuşiţi să supravieţuiţi, cu toate că preţurile la dvs. uneori nu se deosebesc de cele de la piaţă.
— Înţelegeţi, vreau să le ofer oamenilor ceea ce solicită ei, de ce au nevoie şi înţeleg că le este greu. Dacă la unele produse pot reduce preţurile, le reduc.
— Ce împiedică acum comerţului?
— Multe şi de toate. Uneori mi se pare că ne aflăm pe un gheţar când se rupe gheaţa şi pentru a ne salva sărim de pe unul pe altul, dar, în acelaşi timp, mie îmi este interesant.
— Pentru ce vă mai rămâne timp?
— Aproape pentru nimic. Îmi pare rău că nu am timp pentru familie ca gospodină, pentru copii ca mamă, să fim mereu toţi împreună. De când s-a născut fiica n-am plecat nicăieri. Distracţii? Nici nu vreau. De obicei, ne întâlnim cu rudele, avem multe, la zilele de naştere. Aş vrea mai degrabă să mă odihnesc la vilă, undeva în pădure, la râu, aceste lucruri îmi aduc bucurie.
— Ce vă mai bucură afară de râu?
— Mă bucură copiii, mă bucur că în ultimii ani suntem toată familia împreună, am devenit mai uniţi, am început să ne înţelegem mai mult unul pe altul, să ne apreciem, să ne iubim. E ceea spre ce am tins eu.
— Ce mai doriţi? Să vă odihniţi?
— Nu, nu aceasta, cu atât mai mult cu cât nici nu mă pot odihni mult timp. Nu reuşesc. Îmi iau o zi liberă, dar la 6 dimineaţa sunt deja în picioare, fac ba una, ba alta. De mine nu mă prea ocup, nici nu vreau, mai degrabă aş citi o carte, deoarece reuşesc să citesc numai când nu pot dormi noaptea. Spuneţi că seamăn cu o fetiţă, cred că e vorba de gene, le am de la mama.
— Nu puteţi dormi? La ce vă gândiţi?
— La lucru, la copii, la viitor. Fiul acum trebuie să decidă, eu insist să înveţe, trebuie să aibă o profesie, iar el vrea să se ducă undeva la lucru, să câştige bani.
— Ce vă ajută în lucru? Experienţa?
— Mă uit la alţii, analizez, dragostea mea de muncă mă încurajează la câte ceva: du-te, du-te. Plus faptul că lucrezi pentru tine, nu eşti nevoit să îndeplineşti orbeşte ceea ce ţi s-a spus să faci. Încă ceva, lucrez conştiincios. Mie nu-mi place că despre lucrătorii din comerţ încă din vremea sovietică nu se prea vorbeşte de bine. Ce îmi dorec pe viitor? Visez la un magazin pentru o alimentaţie mai sănătoasă.
