Început aici.
În al doilea rând, un rol important au jucat în procesul de decădere în toate sferele vieții, colectivizarea forțată și simultan realizându-se foametea organizată între anii 1946-1947. Teroarea creată de regimul rusesc se desfășura sub pretextul prosperării și centralizării economice precum și realizarea eliminării inegalităților dintre clase. Statul sub monopolul ideologiei marxist-leniniste, a decis prin instaurarea proprietății colective să împartă mâncarea, să controleze prețul produselor pe piață, colectivizarea forțată și foametea fiind principalele mijloace de sărăcire și de control al țăranilor. Această tragedie pentru supraviețuitorii basarabeni, nu s-a sfârșit aici, ci a continuat cu cel de-al doilea val de deportări ( 5-7 iulie 1949), când guvernul decide deportarea a 40.000 de persoane pe vecie cu confiscare de orice bun. În special se urmărea lichidarea chiaburilor – țăranilor înstăriți care au fost etichetați drept exploatatori și o amenințare directă pentru noua societate, ce trebuiau reduși la tăcere și supunere. Totuși chiabur reprezenta o noțiune relativă, deoarece prin manipularea acestui criteriu pentru reprezentarea interesului partidului, s-a reușit eliminarea oricărui locuitor al mediului rural, indiferent de starea lui financiară sau materială, care era găsit împotriva abolirii proprietății private și instaurării colectivismului. O parte din aceștia au fost uciși direct prin persecuțiile sumare de la sate, executarea prin pușcării, sau indirect prin temnițe sau în lagăre de muncă, fiind lăsați să moară de foame și de frig, toate în numele egalității și pentru binele comun. Aglaia Racovița din satul Cetireni, raionul Ungheni – la vârsta de 3 ani, împreună cu sora mai mare, mama și bunica, a fost deportată în 1949 în regiunea Tiumeni, menționează că ”deportările au fost o adevărată drama pentru basarabeni”
La fel pot menționa că drama basarabenilor este pe deplin relatată într-un șir de resurse, de persoanele care au trăit adevărate drame. Aș vrea să menționez una din ele, de care am rămas cu adevărat impresionată: Anița Nandriș-Cudlea ”20 de ani de Siberia”, povestea unei țărance din Basarabia care a trăit calvarul deportărilor și a reușit după 20 de ani de chin să revină pe pământul basarabean și să-și găsească în tihnă sfârșitul.
Prin urmare, realizez că victimele terorii staliniste sunt martiri ce merită păstrați în memoria noastră pentru că sunt exemple de demnitate, care în cea mai violentă perioadă au manifestat rezistență anticomunistă prin naționalism și dragostea de țară, în pofida suferințelor supraomenești, reușind să păstreze esența, identitatea și conștiința națională, apărând valorile autohtone pe care se bazează poporul român.
