Încă în 1848, anume românii moldoveni primii au abordat problema Unirii Moldovei cu Muntenia. Și tot ei au jucat rolul principal în organizarea și desfășurarea Unirii în 1859. Nu întâmplător, istoricul român dr. D. Vitcu numește Iașii ”Leagăn al Unirii Principatelor”. La Iași, mișcarea umionistă a înregistrat tot ce avea mai de preț, spiritualitatea moldavă reprezentată de M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, C. Hurmuzaki, D. Ralet, V. Mălinescu ș.a.
În continuare voi încerca să scot în relief românismul unor personalități marcante din Moldova din prima jumătate a sec. XIX, unele din ele fiind basarabene sau bucovinene, care au constituit creierul Unirii Principatelor.
Costache Negri
(1812-1876), om politic, român moldovean, născut la Iași, coleg cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, unul dintre conducătorii luptei pentru Unirea Moldovei cu Țara Românească, a fost ales în 1857 în Divanul ad-hoc (Parlament) al Moldovei. În toastul rostit de către Costache Negri la Paris, în ziua de 27 decembrie 1848, în mijlocul românilor emigranți și al studenților, el spunea ”…în visurile mele, înflorit se arată viitorul României. Suntem milioane de români râzlețiți!.. Ce ne lipsește ca să ajungem un neam tare? Unirea. Numai Unirea!.. Să trăiască Unirea Românilor…”.
Mihail Kogălniceanu
(1817-1891), fiu de basarabeni de pe Kogâlnic, dar născut la Iași, om politic, istoric, scriitor, ziarist și un bun orator. Și-a făcut studiile în Franța și Germania (Berlin). A fost profesor de istorie națională la Academia Mihăileană și membru al Academiei Române, apoi prim-ministru al României (1863-1865). Românismul, conștiința națională ale moldoveanului Mihail Kogâlniceanu se resimt în fiece frază ieșită de sub pana lui. În programul ziarului ”Steaua Dunării” (Unirea) Kogălniceanu scrie: ”Unirea Principatelor a fost visul de aur, țelul ispititor al marilor bărbați ai României, al lui Iuncu Huniad și al lui Ștefan cel Mare, ca și al lui Mihai Viteazul, ca și al lui Matei Basarab”. Eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, continuă: ”Unirea Principatelor este doar dorința vie și logică a marii majorități a românilor”.
În articolul ”Profesie și credință” Kogălniceanu declara: ”Voturile din 5 și 24 ianuarie 1859, prin care am înălțat pe Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite, nefiind decât sublima expresie a eternei dorinți a românilor, voi susține cu orice preț tronul la al cărui fondare particip și eu”.
Cine ar mai putea pune la îndoială astăzi conștiința românească a acestui moldovean (sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldoveană, Nicolae Iorga spune despre Mihail Kogălniceanu că este un ”genial bărbat de stat” care ”domină ca un uriaș istoria modernă a României”, că ”ideile naționale pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 până la 1859”.
Vasile Alecsandri
(1818-1890), or. Bacău, Moldova din dreapta Prutului, scriitor și om politic, studii filologice, medicale și de drept la Paris; academician (1867), unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice: ministru de externe al Moldovei (1858-1859), cel dintâi ministru de externe al Principatelor Unite (1859-1860) și cel al României (1885-1890).
În toată opera sa, V. Alecsandri se pronunță pentru etnonimul ”român” și glotonimul ”limbă română”. Încă în 1849, cu zece ani înainte de Unirea Principatelor și întemeierea statului unitar România, Vasile Alecsandri îi scria redactorului foaiei ”Bucovina”, A. Hurmuzaki: ”Sunt român. Și tot român,/ Eu în veci vreau să rămân!/ România să trăiască/ Și-n veci steaua să-i lucească”. Iar în 1848, prin poezia ”Deșteptarea României”, Alecsandri nu numai că vorbește despre unitatea poporului român, dar și cheamă la Unirea tuturor românilor: ”Sculați, frați de același nume, iată timpul de frăție!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați,/ Aruncați brațele voastre cu-o puternică mândrie!/ Și de acum pe veșnicie cu toți mâinile să dați!..”. Astfel înțelegând lucrurile, nu e deloc de mirare că anume el este autorul strălucitului îndemn la unire și frăție, Hora Unirii, scris încă la 1848.
Alecu Russo
(1819-1859), român basarabean, s-a născut la Strășeni, Basarabia, clasic al literaturii române. Și-a făcut studiile în Elveția (1829-1835) și la Viena (1836-1837). Unul dintre cei mai activi luptători în revoluția de la 1848. A fost alături de V. Alecsandri. M. Kogălniceanu. C. Negruzzi, Gh. Asachi și de alți români moldoveni și bucovineni. Un militant înflăcărat pentru Unirea Moldovei cu Muntenia. Paralel cu activitatea literară, a practicat și avocatura.
În toate lucrările lui literare putem urmări o puternică conștiință etnică românească, un profund patriotism românesc. Pentru A. Russo, domnitorii de frunte ai neamului românesc – Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Alexandru cel Bun sau Vasile Lupu – nu au domnit asupra a două popoare diferite, de origini diferite, care vorbesc limbi diferite, ba dimpotrivă, ei au domnit asupra unor părți ale aceluiași popor, care vorbea aceeași limbă și reprezentau aceieași cultură.
Alecu Russo se considera român. El, fiind în România, parcă reprezentantul Basarabiei răpite, în toate scrierile sale folosește termeni și expresii din care putem conchide că se consideră român și că români îi considera și pe ardeleni, moldoveni și munteni, care toți vorbesc limba românească, o limbă ”plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge, în cântarea stelelor și a naturii”…
În anul 1850, A. Russo publică poemul patriotic în proză ”Cântarea României”, urmat de un ecou foarte puternic. După toate cele menționate, cine s-ar mai putea încumeta să pună la îndoială românismul conștientizat al basarabeanului A. Russo?
Constantin Negruzzi
(1808-1868), scriitor român. A învățat carte în casa părintească dinTrifești, județul Iași, cu dascăli particulari, a citit nu numai în română, dar și în limbile greacă, franceză, germană, rusă. În anii 1840-1842, se află alături de M. Kogălniceanu și V. Alecsandri la conducerea Teatrului Național din Iași.
În 1855, C. Negruzzi a publicat pentru prima oară în ”România literară” poezia ”Eu sunt român”, prin care a voit să spună și a spus totul despre țara sa, din care reținem următoarele: ”Francez, neamț, rus, ce fire te-a făcut,/ Pământul tău e bine-a nu uita,/ Oricui e drag locul ce l-a născut;/ Eu, frații mei, oriunde-oi cânta,/ Nu mai găsesc ca dulcea Românie”.
Gheorghe Em. Marica îl caracterizează pe C. Negruzzi în studiul ”Repere la scriitorii români din sec. XIX-lea” și este cel care ”a invocat dreptatea, libertatea, datoria către patrie!.., a invocat apologia Unirii”.
Romănismul lui C. Negruzzi, precum și susținerea ideii Unirii Principatelor Române, le descoperim într-o scrisoare a sa către Gh. Barițiu, 23 martie 1839, de unde și cităm pasajul respectiv: ”…Ca deputat strig la Camera noastră,/ Ca filolog scriu articole ca român/ Sfătuiesc și propăvăduiesc Unirea,/ Fără care bine nu vom mai vedea…”.
Avem noi, astăzi, astfel de minți, care strălucesc în timp sau pe ale noastre s-a întins slinul mucegaiului?
