— Nu sunteţi prea bun şi zâmbitor pentru un poliţist?, l-am întrebat pe Nicolae Muraşco, şeful secţiei urmărire penală a Inspectoratului de Poliţie al raionului Ungheni, cu care discutăm azi.
— Exteriorul şi prima impresie întotdeauna sunt înşelătoare, m-a avertizat el mai în glumă, mai în serios.
— Nu pot stabili, după numele dvs., de unde sunteţi.
— Nici n-o să stabiliţi. Eu sunt din Petreşti, iar tata e din Belarus.
— Mi se pare că urcaţi cu succes pe scara carierei.
— Nu ştiu cât e de mare succesul, dar după ce am absolvit, în 2001, Academia de Poliţie, am fost şef al dispeceratului pază, ofiţer urmărire penală, şef al serviciului analiză şi control…
— Azi sunteţi locotenent-colonel şi conduceţi acest serviciu. Ce v-a determinat să alegeţi această profesie?
— Tata a fost poliţist şi eu am mers pe urmele lui. Mi-a plăcut această profesie nobilă, serviciul întru binele societăţii.
— Binele ca binele, dar atitudinea faţă de poliţist pe când lucra tatăl dvs. nu poate fi comparată cu cea de acum.
— Cred că diferenţa e mare, principalul e că oamenii au devenit alţii. Atunci unchiul Stiopa pe care îl ştiau din copilărie era stimat. Mai înainte, în oraşul Ungheni era un singur poliţist, acum e împărţit pe sectoare, totodată, există o anumită dinamică a infracţiunilor.
— Are cine păşi pe urmele dvs.?
— Încă nu, dar sper că va fi cineva. Avem acum doar o fiică de 6 ani. Cu soţia am făcut cunoştinţă la Chişinău, cu toate că e şi ea din Petreşti. Ea învăţa la Universitatea Pedagogică, facultatea limba română şi germană. Eu făceam stagiul la Departamentul Anticorupţie. Când am venit încoace, ea lucra la liceu, apoi a câştigat un proiect, s-a aflat un an în Germania, acum lucrează la Zona Economică Liberă.
— Ea nu are de suferit din cauza muncii dvs.?
— La început suferea, dar s-a obişnuit de acum. Ce-i drept, eu de la bun început am preîntâmpinat-o că lucrul e periculos, va trebui să mă aştepte mereu.
— Dintr-o parte munca dvs. pare interesantă.
— În realitate e altfel. Noi trebuie nu doar să căutam infractorul, ci şi să-i demonstrăm vinovăţia, să înregistrăm totul. E mult de scris, bine că acum avem calculatoare, dar mai înainte scriam la maşina de dactilografiat. Faceai o greşeală, începeai din nou.
— Acum, probabil, infractorul e altul, mai şiret.
— Niciodată infractorul n-a recunoscut că e vinovat, a furat. El spune că a găsit, că a luat pur şi simplu. Iar noi trebuie să demonstrăm că e vinovat, totul depinde de noi, de probele adunate.
— Câte persoane aveţi acum în subordine?
— Şaptesprezece ofiţeri urmărire penală, din ei şase sunt superiori şi instrumentează dosarele mai complicate referitoare la crime economice, accidente rutiere, dosare legate de droguri. Vreau să spun cu plăcere că cinci dintre angajaţi nu demult au obţinut gradul de locotenent-colonel. Acest lucru ne bucură. Colectivul nostru e foarte bun şi unit.
— Secţia pe care o conduceţi e printre cele mai bune în republică?
— Poate va părea o lipsă de modestie, dar ne aflăm printre cinci cele mai bune, mai puternice secţii în ce priveşte descoperirea infracţiunilor.
— Pentru ce vă ajunge timp liber?
— Să comunic cu soţia, cu fiica, să-mi văd părinţii, care ne aşteaptă întotdeauna cu nerăbdare. Ne străduim să-i vizităm cât mai des. Cu ce ne întâmpină mama? Îmi place tot ce pregăteşte ea. Tata? Sper că se mândreşte cu mine. El dorea foarte mult să devină ofiţer, dar nu a reuşit, n-a avut timp să înveţe, sper că eu am realizat visul lui.
— Peste o săptămână e sărbătoarea dvs. profesională. Ce vă doriţi sie şi colegilor?
— Principalul e să fie sănătoşi. Aş vrea să acord mai multă atenţie familiei, să practic luptele, ca mai înainte, dar nu-mi ajunge timp. Colegilor le doresc succes în muncă, fericire în familie, să nu piardă speranţa că vor veni vremuri mai bune. Oamenii să respecte mai mult legile, să aibă siguranţa zilei de mâine şi stabilitate în ţară.
