Astăzi, ne întâlnim cu educatoarea grupei pregătitoare de la grădiniţa ”Licurici” din Ungheni, Viorica Enache. Întâlnirea are loc la solicitarea celor care cunosc această femeie ca pe una foarte energică, activă, cu iniţiativă, deschisă şi bună la suflet.
— Aveţi un nume de primăvara cu un parfum gingaş de viorele. Cine v-a numit aşa?
— Mi s-a spus, că aceasta a fost bunica. Mama a vrut să mă numească Aliona, dar bunicii nu i-a plăcut acest nume În acel an în satul nostru Rădenii Vechi au apărut multe Viorice, mai apoi în clasă eram cinci.
— Sunteţi pedagog?
— Da, am absolvit Universitatea Pedagogică ”Ion Creangă”. Ce-i drept, în timpul practicii în şcoală aşteptările mele nu s-au adeverit, doream ceva mai mult. În plus, eu nu prea am visat la facultatea de filologie, mă gândeam la jurnalism. Dar când am dorit să intru la facultate, m-au speriat că acolo sunt mai multe persoane pe un loc, eu atunci puţin m-am speriat şi am ales facultatea de filologie.
— Aţi absolvit universitatea şi aţi devenit educatoare?
— Educatoare, pot spune, am devenit din întâmplare. Eu m-am căsătorit la vârsta de 18 ani. Soţul meu este din acelaşi sat cu mine, el a absolvit colegiul feroviar, dar, lucrând doi ani, locul lui de muncă a fost redus. Studiile? Am învăţat fără probleme, numai în ultimul an am ales frecvenţa liberă, atunci şi ne-am mutat în oraş, ne-au ajutat să ne cumpărăm un apartament. Nu sunt genul de persoană care să stea acasă, iată de ce am început să caut de lucru. Mi s-au oferit câteva ore de limba franceză în şcoală, dar aceasta nu mi-a convenit şi în acea zi mi-am dat acordul să lucrez ca educatoare la grădiniţa de copii, unde mi-a plăcut foarte mult, chiar şi modul cum mi se vorbea acolo. De-a lungul timpului nimic nu m-a dezamăgit
— De cât timp sunteţi aici?
— Am lucrat trei ani şi am fost nevoită să mă concediez – vă amintiţi începutul anilor 2000 – şi cu soţul am plecat la lucru în Rusia. Când a venit timpul ca şi copilul nostru să meargă la grădiniţă, mi s-a propus să revin la locul vechi. Mă chinuiau îndoielile că am uitat ceva, că nu voi face faţă. Dar totul a fost bine, deoarece eu iubesc să lucrez cu copiii, cum ar fi cei cu care lucrez acum. Ei pot comunica la egal, sunt foarte relaxaţi, inteligenţi, dezvoltaţi – despre aceasta toţi menţionează.
— Au venit în grupa dvs.la vârsta de 3 ani?
— Pentru mine aceasta este o perioadă dificilă, când treci de la grupa pregătitoare la cei mici. Primele câteva zile ei aproape toţi plâng, deoarece mama nu se află alături.
— Cu ce poate fi comparată munca educatorului?
— De obicei el e comparat cu sculptorul, dar acesta nu lucreaza cu material viu şi face ceea ce doreşte. Iar copilul este un miracol, e naiv, deschis, dar este dificil să lucrezi cu dânsul.
— După comuncarea cu copiii nu vă este greu în lumea adulţilor?
— Nu, eu sunt o persoană foarte sociabilă, dar uneori vreau şi linişte. Cred că acestea sunt consecinţele muncii noastre.
— Nu doriţi să vă ocupaţi cu altceva?
— Acum, nu. Mai mult decât atât, nu doresc să plec undeva, nu vreau să-mi las copilul, chiar şi în seama bunicilor. Pentru a pleca cu întreaga familie, trebuie să fii foarte sigur că acolo copilului îi va fi bine, că va avea cu cine să comunice, unde să înveţe.
— Ce părere aveţi de faptul că despre educatori nu totdeauna se vorbeşte de bine? Cadouri şi altele…
— E obijduitor. Uneori, când ziarul dumneavoastră scrie despre aceasta, aş vrea să vin şi să vă rog să scrieţi măcar un articol bun despre educatori. Nu ştiu cine a inventat zilele de naştere, sărbătorile, dar au făcut-o nu educatorii, ci părinţii. Mai ales acum, când unii trăiesc foarte bine, au posibilităţi, sunt gata de a crea toate condiţiile pentru copilul lor în grădiniţă. Dar sunt familii care trăiesc modest, iată acestea nu trebuie să fie presate.
— Ce nu vă ajunge acum? Salariul?
— Desigur, salariul nu este suficient. Îmi lipseşte mult tata, care a decedat anul trecut. Nu există locuri de muncă pentru bărbaţii noştri. Nu-mi ajunge timp pentru a vizita satul natal. Totodată, mereu spun mulţumesc pentru totul ce am acum.
