Pe fundalul unei sărăcii lucii, acțiunea romanului Mica țară, scris de Gaël Faye, dezvăluie oamenii care continuă să trăiască, să iubească și să se bucure. Opera nu se declară una autobiografică, dar prea multe sunt coincidențele dintre autor și protagonist, începând de la numele acestuia, chiar Gabriel; originea părinților și „exilul” în Franța, cauzat de războiul civil din 1995, din Burundi și genocidul populației tutsi din 1994.
Sub zodia războiului nu se schimbă doar oamenii, ci și spațiul. În acest sens, în cartierul – sanctuar în care locuia protagonistul, oamenii au fost deposedați de bunătatea de odinioară, fiind acum oripilați de frică și suferință, care au pătruns acolo odată cu momentul în care moartea devenise o realitate cotidiană, de care puteai fugi doar în propria imaginație.
Imaginația și gândurile lui Gabriel se conturează în jurul cărților doamnei Economopoulos, tipul femeii singure, de fructele din grădina căreia profită copiii. „În sufrageria spațioasă, mi-a atras atenția imediat biblioteca lambrisată ce acoperea un întreg perete al camerei”. Este genul acela de fascinație de primă dată „Degetele mele alergau pe rafturi, mângâiam copertele”; „Prin lecturile mele desființasem granițele fundăturii, respiram din nou, lumea se întindea mai departe de gardurile care ne închiseseră în noi înșine și în fricile noastre…”
Într-o lume în care nu mai există oameni răi și oameni buni, istoria strivește speranțele tuturor. Burundi, țară deja instabilă din punct de vedere politic și măcinată de conflicte interetnice dintre populația tutsi și populația hutu, ajunge în mijlocul genocidului rwandez din 1994, an în care au fost uciși cu brutalitate etnicii tutsi de către fracțiunile extremiste de hutu. În felul acesta, nemaiținându-se cont de etnie, de gen ori de vârstă, au fost masacrați mii de oameni. O dată cu genocidul rwandez au apărut și primele urme ale războiului civil din 1995. „Zilele treceau, iar războiul continua să facă ravagii… Am dormit mai multe zile la rând pe hol, fără să ieșim deloc din casă… Adăpostiți în pântecele liniștit al casei noastre, toate aceste evenimente ni se păreau ireale…”
O traumă adânc întipărită în memoria oricui ar rămâne atunci când tabloul frumos și pacifist pe care îl vede zilnic se transformă în frică de moarte. Protagonistul a fost silit să fie martorul unor evenimente macabre „Drumul spre școală e presărat cu cadavre…”
Din mama tânără și plină de viață, eroul are în față o femeie bătrână, aproape pierdută „De când se întorsese, mama stătea numai în casă. Dormea în camera noastră… și își petrecea zilele pe terasă, privind în gol. Până la urmă m-am împăcat cu starea ei, am încetat să mai caut în ea mama pe care o avusesem cândva… devenisem un străin. Atunci mă îndepărtam de terasă, îngrozit de golul din ochii ei”. Această parte a romanului este o lecție de viață, greu de suportat de umerii unui copil.
Cu o structură circulară, romanul se încheie în locul în care a început. „Genocidul este o maree neagră; cei care îi supraviețuiesc rămân acoperiți pentru totdeauna de lichidul ei vâscos”, motiv pentru care, 20 de ani mai târziu, Gabriel revine în „fundătură”.
