Mică, firavă, Tatiana Doroşenco seamănă mai mult cu o elevă din clasa a şaptea – a opta, decât cu o învăţătoare care dăscăleşte 32 de elevi ai clasei a treia din Sculeni, satul ei de baştină.
— Aţi venit la şcoală pe cărăruşa bătătorită de sora dvs.?
— Da, sora mea de asemenea e învăţătoare, dar ea are mai multă experienţă decât mine. Ambele am absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”.
— Câţi copii sunteţi în familie?
— Patru, trei fete şi un băiat, el e cel mai mic şi cel mai înalt.
— De ce aţi ales clasele primare? Sora v-a sfătuit?
— Da, m-a sfătuit ea, dar eu am preferat clasele primare şi limba franceză care e pasiunea mea, iar clasele primare îţi dau încredere în sine şi posibilitatea de a fi implicată în formarea omului viitorului.
— Aşa consideraţi?
— Aşa cred. Lucrez de puţin timp, dar deja m-am ataşat de elevii mei, îi iubesc, cred că ei îmi vor plăti la fel, deoarece copiii simt foarte bine totul.
— De ce v-aţi întors în sat?
— În primul rând, de dragul familiei. Vreau să fiu lângă mama şi tata cât am această posibilitate, doar fetele, de obicei, pleacă din casa părintească. Desigur, dacă aş fi hotărât să rămân în Chişinău, probabil, totul ar fi fost altfel. În plus, fie în sat, fie în oraş, principalul e să te însoţească succesul.
— Oare nu omul singur obţine succesul?
— Bineînţeles, totul porneşte de la tine, de la dorinţa ta, de la insistenţă, perseverenţă.
— Cine sunt părinţii dvs.?
— Niciunul dintre părinţi nu are tangenţe cu pedagogia. Mama a absolvit facultatea de agronomie în Ţaul, dar acum nu se ocupă de această îndeletnicire, iar tata e legat de transport, de reparaţia drumurilor.
— Fratele are de gând să păşească pe urmele voastre?
— Încă nu ştiu. În prezent, el învaţă în clasa a XI-a, profil real, la liceul „Mihai Eminescu” şi îi place mai mult matematica, informatica, probabil, va merge mai departe pe această cale.
— Numele dvs. seamănă să fie de prin părţile Ucrainei. Rădăcinile vă sunt de acolo?
— Aşa e, am un nume ucrainean, dar nu avem rude în Ucraina, iar în sat sunt mulţi Doroşenco.
— V-aţi interesat de istoria neamului dvs.?
— Doresc să fac acest lucru şi sper să mă ocup de istoria familiei mele. Cu regret, bunicile şi bunicii nu mai sunt în viaţă, poate chiar am ratat ceva, dar părinţii cunosc multe din viaţa bunicilor şi străbunicilor noştri.
— Tatiana, de unde vine dragostea faţă de cântec?
— Nimeni din familia noastră sau dintre rude nu cântă, am doar un cumnat care cântă foarte bine. Pentru mine cântecul a devenit o pasiune încă în clasele primare, participam la toate activităţile organizate. Tot atunci învăţătoarea a observat că am dragoste faţă de cântec şi mă implica în toate activităţile.
— Aveţi realizări în acest domeniu?
— Am participat la multe concursuri şi festivaluri, inclusiv al cântecului francez, dar numai aici, în ţara noastră. Acum nu întotdeauna îmi ajunge timp, dar oricum cântecul, muzica, rămân pasiunea mea.
— Fiind atât de firavă, nu sunteţi percepută ca un copil?
— Uneori, poate, dar după ce discutăm cred că părerea se schimbă.
— Vă vedeţi, peste vreo zece ani, la şcoală?
— Eu aş dori să lucrez la şcoală, aş dori, dar, totodată, vreau ca pedagogul să fie promovat, susţinut, să primească un salariu pe măsură. Dar nu pot să spun ce va fi în viitor, va arăta viaţa.
— Inima dvs. e liberă?
— (Râde). S-a eliberat de curând. Sunt ambiţioasă, am multe planuri şi vreau să am alături un om puternic.
— Felicitări cu ocazia Zilei Pedagogului!
