Astăzi comunicăm cu o persoană care nu are nevoie să fie prezentată – acesta este șeful secției de reanimare a Spitalului Raional Ungheni, Constantin Costovici. Pentru mine, chipul lui se asociază cu un înger păzitor, atât de atent, responsabil, fermecător și simpatic este.
— Pe urmele cui ați pășit în medicină?
— Nu pot spune că am mers pe urmele cuiva – părinții mei erau kolhoznici. După clasa a VII-a, m-am îmbolnăvit de o boală respiratorie acută, m-am dus la doctor care mi-a plăcut atât de mult, încât am decis să fiu și eu ca el. Am absolvit 10 clase și am intrat la Universitatea de Medicină „Nicolae Testemițanu”, facultatea curativă. Concursul era mare, vreo 8 persoane la un loc. După internatură am venit cu repartizare la Ungheni, unde lucrez de 37 de ani. Între timp, am reușit să muncesc în Yemen și Angola.
— Nu v-a ocolit această situație?
— Nu m-a ocolit. Atunci în țară era greu, trebuia să ajut copiii. Experiența mea a fost folositoare acolo și eu am obținut o practică bună.
— Numele de familie nu mă duce nicăieri prin raion.
— Nici eu nu l-am întâlnit pe aici. La început, am crezut că sunt unicul care are acest nume, dar s-a dovedit că sunt destui Costovici. Eu m-am născut în satul Lozova, raionul Strășeni. E un sat mare, situat aproape de Chișinău. La Ungheni am fost la practică, mi-a plăcut foarte mult echipa și când am fost trimis aici, am venit cu bucurie. Am fost primit foarte bine de către medicul-șef, Mihail Scurtu, și de adjunctul său, Petru Cazacu, fie-le țărâna ușoară. Venisem cu gândul să lucrez trei ani și să mă transfer mai aproape de casă, dar echipa era atât de minunată, mulți medici tineri – Victor Manciuc, Grigore Garnic, Andrei Alexeev, Arcadie Natrașevschi, alții ceva mai în vârstă – Alexandru Cebanu, Ovidiu Cupeț, dar ne susțineau, era foarte ușor de lucrat și, cum vedeți, sunt aici.
— De ce ați ales una dintre cele mai dificile specializări?
— Am făcut internatura în anesteziologie, resuscitare și terapie intensivă. Pe atunci nu prea erau doritori de a alege această specialitate. Se cere multă responsabilitate, acum toți pacienții gravi trec prin mâinile noastre.
— Familia dvs., copiii?
— Soția iubită e profesoară de matematică. Am întâlnit-o aici, la Ungheni, eu eram la practică, iar ea cu detașamentul studențesc lucra la fabrica de conserve. După 4 ani, ne-am întors împreună cu ea la Ungheni.
— Cineva dintre copii v-a mers pe urme?
— M-au văzut lucrând zi și noapte, șapte zile pe săptămână, iar statul nu are o atitudine prea bună față de noi… Copiii au decis să studieze economia și finanțele. Fiica este căsătorită cu un unghenean, ambii sunt cetățeni ai Angliei, lucrează acolo cu succes, avem doi nepoți. Fiul trăiește la Chișinău.
— Ce considerați că este cel mai greu în medicină?
— Cred că nu numai deficitul de specialiști, dar și discordanța între verigile medicinei – primară, specializată, de staționar, de urgență. În secția noastră, care se numește spital în spital? Da, lipsa medicilor, în loc de 7, lucrează 4. Personalul este foarte bun, toți au o atitudine deosebită față de oameni, de munca lor. Există probleme, dar le rezolvăm, cu toți găsim limbaj comun, explicăm, clarificăm.
— De cât timp conduceți secția?
— Când am venit la serviciu, secția nu era încă, s-a deschis în 1986 și am fost numit șef de la început. Ziua noastră de muncă nu este normată, în plus, poți fi chemat la orice oră.
— Munca dvs. întotdeauna înseamnă zbucium sufletesc. Ce vă vindecă sufletul?
— Familia și prietenii. Vii acasă și te odihnești un pic sufletește, deși oricum toate gândurile sunt doar la lucru. În vacanță, reușesc cumva să mai uit, dar numai pentru o vreme. Până și visele sunt legate de muncă.
— Soția dvs. ar trebui să fie nu doar o femeie bună, ci una minunată.
— Ea anume așa este, întotdeauna mă ajută și mă sprijină. Cum o numesc? Și Catiușa, și Caterina, și Catincuța, și iubita mea. I-a fost greu, mai ales când copiii erau mici, iar eu aproape întotdeauna mă aflam la lucru. Acum ne amintim și ni se pare că nu am putea ca atunci.
— Aveți regrete?
— Nu regret nimic, dacă ar trebui să-mi aleg din nou specialitatea, aș deveni ceea ce sunt. Îmi amintesc cazuri când omul era pe moarte, pe urmă îl întâlnești în oraș. Așa a fost nu o dată.
— Aveți vreun vis?
— Datorită copiilor, am văzut Europa. Nu avem casă, dar avem un apartament bun. Mașină am. Am cumpărat-o când m-am întors din Angola. Visez ca toți cei dragi să fie sănătoși, ca în țară să se instaleze o situație bună. Noi întotdeauna visăm la ceva mai bun. E greu să trăiești fără vis. Deci, visați.
