În acest ținut dintre Prut și Nistru se apropie un șir de sărăbători naționale, cât și de altă natură. La 27 august se împlinesc 27 de ani de la Declarația de Independență a Republicii Moldova – act de primă importanță.
Cu toate acestea, regiunea de est a R. Moldova, mai numită Transnistria, continuă să fie ocupată de Federația Rusă, care nu acceptă să-și retragă forțele militare. În realitate este o ignorare a principiului de bază al Declarației de Independență și o încălcare brutală a art. 11 (2) din Constituția R. Moldova. Pentru a nu-i supăra pe ruși, politicienii moldoveni și presa afiliată continuă să perpetueze falsul istoric întitulat ”conflict transnistrean”. Ceea ce se numește ”conflict transnistrean” sau ”conflict armat de la Nistru” a fost în realitate un război de agresiune din partea Rusiei și un război de apărare din partea R. Moldova. Acest adevăr a fost probat în diferite documente naționale și internaționale. Astfel, așa- zisul ”conflict transnistrean” a fost în realitate Războiul nostru de Independență, un război în care s-a vărsat sânge, dar pe care l-am pierdut.
Când spunem ”conflict armat de la Nistru” trebuie neapărat să spunem pe nume între cine a avut loc acest ”conflict armat” și ale cui erau tancurile și mercenarii veniți…
… De aici trebuie să pornim, dacă dorim să ajungem la adevărul istoric. Putem explica, dar nu și justifica de ce politicienii perindați la putere nu vor să rostească acest adevăr, dar de ce nu-l rostim noi, societatea civilă – scriitorii, jurnaliștii, savanții, cadrele didactice… Noi de ce ne împăcăm cu minciuna și nu spunem răspicat: așa zisul ”conflict transnistrean” a fost în realitate Războiul nostru pentru Independență”?
Organizarea instituției militare se anunțase mai mult declarativ, prin decretul de organizare și elaborare a actelor legislative, în prima perioadă a anului 1992. La nivel de instituții fisese creat doar Ministerul Apărării cu sediul în fosta direcție sud-vest a armatei sovietice și unitatea de pază, restul unităților militare aflându-se sub controlul armatei ruse. În urma acordului, semnat la 28 martie 1992, cu conducerea Forțelor Armate ale CSI și în conformitate cu decretul din 18 martie al președintelui R. Moldova s-a inițiat procesul de trecere sub jurisdicția RM a unităților militare. Demararea procesului a început practic în paralel cu acțiunile militare de la Nistru, fapt ce nu a permis implicarea în război a acestor unități. Ba mai mult, președintele Rusiei de atunci, Boris Elțin, prin emiterea la 1 aprilie a decretului nr. 320, a legitimat trecerea unităților militare sovietice aflate pe teritoriul RM sub conducerea militară a Federației Ruse, având ca scop stoparea, prin război, a procesului de organizare a unităților militare pentru RM.
Ca urmare, militarii sovietici inventau diferite pretexte, organizau sabotaje pentru a împiedica procesul de cedare a unităților militare. Caz concret în unitatea militară de la Ungheni: ofițerilor li s-au garantat funcții militare cu condiția să depună jurământul de credință față de R. Moldova, dar din efectivul aflat aici au decis să rămână doar 9 ofițeri și 4 plutonieri. Trecerea unității militare de la Ungheni în jurisdicția R. Moldova a făcut posibilă întroducerea pe câmpul de luptă a artileriei grele. Însă din cauza stării de divergență ce exista în unitate, acest lucru a fost realizat cu întârziere de peste o săptămână, care a costat R. Moldova. În pofida obligațiunilor militare, de la fiecare tun au fost sustrase mecanismele de tragere de către ofițerii sovietici retrași în Rusia.
Sub jurisdicția R. Moldova a trecut și Regimentul 83 aviație de vânătoare sovietic, însă nici un aviator din fosta unitate nu a acceptat să rămână în R. Moldova. Au depus jurământul de credință doar 18 ofițeri și 95 de plutonieri din efectivul serviciului terestru. Deși au întâmpinat multiple obstacole, totuși primele subdiviziuni au ajuns în zona de luptă la 14 aprilie 1992, primind botezul focului pe platoul de la Cocieri. ”La 15 mai 1992, bateria locotenentului major Gorceac a realizat prima tragere de luptă din pozițiile de foc ascunse” (”Timpul”, mai, 2010).
La 26 mai 1992, în R. Moldova au ajuns primele cadre naționale de aviatori – căpitanul Vitalie Rusu și locotenentul major Alexandru Popovici… La 27 mai, sub conducerea colonelului Rotaru, au fost efectuate primele zboruri din istoria Armatei Naționale. În același timp, pe adresa Ministerului Apărării al R. Moldova parveneau tot mai multe scrisori în care se descriau tergiversările și fărădelegile din unitățile sovietice, organizate cu scopul de a-i împiedica să revină acasă pe militarii care înaintau cereri. Motivul invocat de obicei de conducătorii unităților era războiul din Transnistria, pentru ca să nu se poartă înrola în rândurile Armatei Naționale.
Unitățile Armatei Naționale au participat nemijlocit la luptele din anul 1992 doar la 19 iunie, când au avut loc tragicele evenimente de la Tighina. ”Din cauza acțiunilor și ordinelor necugetate ale unor comandanți militari, pe pământurile Tighinei au rămas să zacă tineri ostași abia încorporați în armată”, scrie Vitalie Ciobanu, colonel, doctor în istorie. Forțele separatiste, cooperând cu armata a 14-a rusă, au declanșat o operațiune militară de amploare împotriva secției orășenești de poliție Tighina, în vederea lichidării ei. La 20 iunie 1992, ora 5.00, forțele ostile integrității R. Moldova au desfășurat primul atac, folosind tancurile armatei a 14-a. În jurul orei 14.00 dușmanul a început un nou atac cu tancuri. ”Atacurile s-au prelungit incontinuu, forțele moldovenești erau practic încercuite, rămânerea pe pozițiile ocupate era inutilă, aducând pierderea a zeci de vieți omenești…”, scrie în continuare V. Ciobanu.
La 24 iunie, președintele Snegur a adresat un apel către popoarele, parlamentele și guvernele statelor lumii: ”…în acest moment tragic pentru destinul statului nostru, ne adresăm poapoarelor lumii să intervină prin toate mijloacele de care dispun pentru curmarea agresiunii dezlănțuite de Forțele Armate ale Federației Ruse”.
La 7 iulie 1992, a fost semnat acordul de la Limanskoe. La 21 iulie, la Moscova, președintele R. Moldova și președintele Federației Ruse au semnat Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a războiului din zona nistreană. Bineînțeles, cu multe cedări din partea R. Moldova, inclusiv a orașului Tighina.
Conform statisticii oficiale, prezentate la sfârșitul lunii august 1992 de către conducerea militară, cu privire la militarii în cadru, rezerviștii, voluntarii, războiul a provocat 109 morți, 650 răniți, 55 persoane rămase cu handicap pe viață. Anume în aceste zile a căzut și fostul meu elev Ion Borziac, de o cumsecădenie deosebită, tată a doi copii minori, care, ca și alți tineri abia înrolați și neinstruiți, au stat în fața tancurilor rusești.
Implicarea în râzboi de partea rebelilor nistreni a militarilor armatei a 14-a, alături de multiple elemente criminale din Transnistria și din întreaga Rusie, a fost speculată de nenumărate ori în discursurile impostorilor din stânga Nistrului, pentru a-și menține pozițiile și să se eschiveze de pedeapsa cuvenită, dar această implicare fiind tolerată de cei de la Chișinău. Retragerea armatei a 14-a de pe teritoriul R. Moldova independente nu s-a produs după semnarea armistițiului din 21 iulie 1992, și nici după semnarea de către Federația Rusă a Actului OSCE din 1999 de la Istambul. Nu va avea loc nici după rezoluția ONU ”Despre retragerea trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova (Transnistria)” din 22 iunie 2018, pentru că ea în esență nu obligă pe nimeni la acțiuni concrete în timp. Desemnarea lui D. Kozak (2) în calitate de reprezentant special al președintelui rus pentru dezvoltarea relațiilor economice și comerciale cu R. Moldova coincide pe deplin cu generoasa expresie populară de la noi: ”A pune lupul paznic la oi”.
Societate, fii vigilentă, că trădători de neam avem destui!
