Azi discutăm cu un om sincer, luminos, un maestru în domeniul său, șeful secției chirurgie la Spitalul Raional Ungheni, Ion Chitoroagă. Comunicarea cu el îți ridică starea de spirit.
— Timpul dvs. este programat pe minute, pe ore?
— Timpul meu de lucru este programat, pot spune, pe minute, pentru că mereu examinez pe cineva. Acum urmează să fie pansat un pacient și eu trebuie să asist.
— Aveți zile libere, sărbători?
— Nu se poate de vorbit așa. Nu ar fi normal, dacă eu tot timpul aș fi la locul de muncă. Dar dacă este nevoie și sunt chemat la lucru, atunci nu există cuvântul „nu”. Așa procedează toți colegii mei-chirurgi. Chirurgia este o iubire, ea este a doua ta soție, amanta ta (râde). La locul de muncă ești ocupat mereu și acest lucru îmi place. Nu se întâmplă așa, că a bătut ora 18.00 sau 19.00, ți-ai scos halatul și te-ai dus acasă. Nu lucrezi ca să treacă orele de lucru, ci pentru a-ți face munca.
— Ce l-a făcut pe băiatul dintr-un mic sat de pe Cula, Hârcești, să devină medic? Și nu un doctor simplu, ci chirurg. Mi se pare că ați fost un băiat neastâmpărat, rebel?
— Nu-u-u, pentru că nu am avut dreptul să fiu astfel. Părinții mei au fost învățători, mama a predat limba franceză, tatăl – istoria. Am fost cel mai mic din familie, am doi frați mai mari, Boris și Vasile. Ei sunt minunați, ei sunt mândria mea, m-au iubit și mă iubesc și mi-au ajutat mult în viață. Părinții, de asemenea, au avut o mare grijă de mine, tata era neliniștit să nu mă jignească cineva, așa că am stat acasă și am studiat… În copilărie îmi era foarte frică atunci când trebuia să-mi scoată un dinte. Însă după ce mi-l scoteau mă simțeam un erou. Iată atunci, pe la 9-10 ani, a apărut un sentiment ciudat că ar fi bine să nu mă tem, înseamnă că pentru aceasta trebuie să fiu medic. De altfel, atunci am făcut prima operație – am pus o atelă la piciorul unui pui și acest lucru i-a ajutat (râde). În plus, tatăl a vrut ca cineva dintre fiii lui să devină medic. Eu îl respectam foarte mult, din păcate, s-a stins din viață când eram în clasa a VIII-a, avea doar 50 de ani.
— La Universitatea de Medicină întotdeauna a fost un concurs uriaș.
— Am început să mă pregătesc de examenele de admitere după clasa a VIII-a, studiam biologia, chimia, fizica, scriam compuneri. Îmi doream foarte mult să intru, deoarece acest lucru nu a fost doar visul meu, dar și al tatei. Examenele le-am susținut cu succes și toți cei 7 ani am învățat având bursă majorată. De la început am știut că voi alege chirurgia. Profesorul Nicolae Ciobanu, de altfel, pământeanul nostru din Ungheni, a văzut ceva în mine și m-a invitat să studiez la Centrul de cercetări științifice din cadul universității. Făceam operații la câini în scopuri științifice. Nu, nu, toți au rămas în viață.
— Chirurgia, desigur, se schimbă…
— În fiecare minut, de aceea trebuie în permanență să citești, să înveți, să participi la simpozioane și conferințe. Chiar săptămâna trecută a avut loc conferința internațională de chirurgie pediatrică cu participarea specialiștilor din mai multe țări.
— Bolile noastre se schimbă?
— Poate părea că apar boli noi, complicate. Nu este așa, ele au fost întotdeauna, pur și simplu, nu erau diagnosticate, nu puteau, iar acum, pentru aceasta există toate condițiile, utilaje care permit să se facă acest lucru. Înainte era frecvent cancerul de colon, acum avem 1-2 cazuri pe an. De ce? Deoarece colonoscopia permite depistarea lui în faza inițială și să se facă rezecție fără ca persoana să devină invalid. Înainte colonoscopie se făcea doar la Chișinău, dar, datorită lui Alexeev – nu trebuie să-l prezint, îl cunosc toți – acum se face și la noi. Vreau să spun că în general, tot ceea ce am realizat noi e meritul lui. Și sunt mândru că îl pot considera profesorul meu. Laparoscopia a devenit posibilă la noi din 2002, de asemenea, datorită lui. În alte zone laparoscoape sunt, dar ele nu funcționează. Oamenii, după o astfel de intervenție, își revin mai repede, se întorc la muncă. Medicina se dezvoltă, eu am spus puțin de tot, dar despre ea putem vorbi și tot vorbi.
— Cine, în afară de mentorul din Ungheni, a lăsat urme în viața dvs.?
— Vreau să spun că aceasta e renumitul în republica chirurg pediatru Eva Gudumac, la care am avut norocul să învăț și pe care noi toți o numeam „mama”. Dar profesorii noștri ne dădeau doar cunoștințe, pe când secretele, subtilitățile le afli de la cei alături de care lucrezi.
— Pentru ce vă mai rămâne timp?
— Timp rămâne și acest lucru depinde de om. Dacă dorești, vei găsi timp și pentru copii, și prin casă să faci ceva. Mie, de exemplu, îmi place să gătesc. Este hobbyul meu, care îmi aduce satisfacție, îmi place să experimentez. Îmi place să fac ceva cu mâinile. Nu, nu sunt boieros.
(Apropo, pe 10 octombrie e ziua de naștere a lui Ion Chitoroagă).
