„Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului” — așa parcă spune celebra vorbă veche, dacă am greșit la formulare, atunci iertați-mă. Despre ce vreau să scriu în rândurile ce urmează nu e despre corectitudinea acestei expresii, dar despre esența ei, despre cum ar trebui să recunoaștem și să mulțumim pentru meritele celor care ne-au întins o mână de ajutor. Bine, în zilele noastre, Cezarul e uneori doar un „mic împărat” local, cu coroană din carton, dar asta e altă discuție. Principiul rămâne: meritele trebuie recunoscute. Doar că… se pare că memoria unora suferă brusc când vine vorba de cine a avut, de fapt, ideea inițială sau cine a oferit o mână de ajutor.
Să recunoaștem: nimănui nu-i place să stea pe margine când se împart aplauzele. Așa că, de ce să spui „nu a fost doar ideea mea” când poți zâmbi frumos și lăsa lumea să creadă că ești singurul geniu din poveste? E tentant, nu? Orgoliul îți promite că vei părea mai important. Doar că realitatea e ceva mai… amuzantă: oamenii își dau seama mai repede decât crezi cine a muncit cu adevărat.
Mai există și acei oameni rari care, chiar dacă au avut rezerve la început, au ales să creadă în tine. Au pus timp, energie și nervi în proiectul tău. Și nu pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut, ci pentru că au simțit că ideea merită. Că merită să aduci puțină culoare acolo unde totul era gri-bej, în ton cu pereții instituțiilor noastre.
Dar cum să recunoști asta public? Ar fi prea simplu să spui „Mulțumesc, fără tine nu reușeam”. Nu, mai bine taci. Așa îți păstrezi imaginea de singurul care a muncit. Sigur, în același timp, mai pierzi câteva puncte la capitolul respect, dar cine numără?
Ironia este că oamenii care împart meritul nu devin mai mici în ochii celorlalți. Dimpotrivă, par mai mari. Generozitatea și recunoștința nu iau nimic de la tine — doar îți dau. Dar asta e o lecție pe care orgoliul refuză să o învețe. Orgoliul e surd, iar recunoștința vorbește prea încet pentru a fi auzită de toți.
Așa că rămânem cu acele povești în care „marele Cezar” primește toate laudele, în timp ce oamenii din culise sunt uitați. Și rămânem și cu întrebarea, deloc retorică: dacă un om nu poate recunoaște meritul altuia, cât de sigur e, de fapt, pe propriul său merit?
Până la urmă, adevărul are obiceiul enervant de a ieși la suprafață. Și atunci, aplauzele se transformă în chicoteli, iar coroana din carton începe să se îndoaie.
Dar poate că nu e totul pierdut. Poate că într-o bună zi vom ajunge să vedem mai mulți oameni care dau Cezarului ce-i al Cezarului… și fac asta cu zâmbetul pe buze, nu cu dinții strânși.
