Sfârșit.
Începutul aici și continuare.
Au venit anii 90 – grei, cu sărăcie, cu multe lipsuri, se stingea lumina electrică, nu aveau gaz, încălzire centralizată nu mai era și viața devenea tot mai grea. Nu mai putea să întrețină fata la universitate, iar pe Ion nici vânt rece nu-l bătea. El știa să mănânce și să bea bine, să trândăvească și să o înjure pe Sofica. De unde ia Sofia mâncarea pe care i-o pune în farfurie pe el nu-l interesa. Nu-i vorbă, unii pacienți recunoscători, așa cum se obișnuiește la noi, îi aduceau ba mere, ba un borcan de magiun sau câteva ouă, o sticlă de ulei, dar de unde aveau și ei, când medicii, iată, de 8 luni nu-și primise salariile, iar pedagogii – și mai de mult.
De câțiva ani Ion fusese concediat de la compania de construcție pentru beție și iresponsabilitate și lucra paznic la o cooperativă de garaje. La 44 de ani ajunsese paznic și cosea iarba din jurul garajelor, să mori de rușine, nu alta! Banii câștigați îi bea, de la lucru venea beat, căci îl adăpau proprietarii mașinilor și garajelor, ba îi mai dau și de mâncare, uneori nu se arăta pe acasă cu zilele – dormea în cămăruța paznicilor, în murdărie și dezordine.
Atunci Sofica și-a zis că frica e frică, dar fata trebuie să învețe – dacă nu are bani să continue studiile, va trebui să vină acasă și să trăiască împreună cu tatăl bețiv. Mai bine zis, alcoolic, pentru că nu mai putea fără băutură. S-a înțeles cu niște foste colege de serviciu care își găsise de lucru la construcție în Rusia să plece cu ele. Pe ascuns și-a făcut bagajul și l-a dus la una din ele. Au cumpărat bilete la tren. Irina era la curent că mama pleacă și suferea, îi spunea că își va găsi ea ceva de lucru, numai să nu plece, dar Sofica era neînduplecată. În ziua plecării i-a lăsat pe masă un bilețel lui Ion și dusă a fost.
I-a fost foarte greu. Lucra la reparații, împreună cu femei și bărbați care aveau experiență și trebuia să învețe, să țină pasul cu ei. Închiriau un apartament, trăiau vreo 11 persoane acolo, dormea jos pe o saltea, dar se mângâia cu gândul că alții caută de lucru cu lunile și nu au unde trăi, alții stau în vagoane. În vreun an a învățat a tencui pereții, a îndrepta tavanul, a zugrăvi, a lipi tapete și a face multe alte lucrări. Primea puțini bani, dar cheltuia și mai puțin, mânca mai mult cartofi, crupe, macaroane și după ce achita chiria îi trimitea fetei banii rămași. Îi mai trimitea lui Ion bani să achite serviciile și atât. De restul să fie bun să-și bată capul singur. La un an a venit acasă pe 2 săptămâni, dar a stat la părinți împreună cu Irina care era în vacanță. Pe Ion nu l-a văzut deloc, însă i-a transmis numărul ei de telefon din Rusia, pentru orice eventualitate. A mai vorbit cu o prietenă la telefon – unica ei prietenă care știa tot adevărul despre viața ei și aceasta i-a spus că după plecarea ei Ion începuse să bea mai rar, odată l-a întâlnit treaz, curat și el i-a spus că e foarte rău fără Sofica și vrea să o aducă înapoi. Sofica îl cunoștea prea bine ca să creadă că e sincer.
A plecat înapoi și a mai lucrat doi ani. De la frig, apă rece și curenți de aer începuse s-o doară mâinile și genunchii. Lua pastile și continua lucrul. Visa să agonisească bani pentru o locuință micuță de tot și să divorțeze.
Irina a absolvit Universitatea de Medicină și lucra în Chișinău, era foarte mulțumită. Sofia nu mai voia să muncească în Rusia, pentru că rubla se ieftinise cu mult și reieșea că face lucrul degeaba. Au analizat împreună cu femeile cu care lucra, s-au gândit și au decis să plece în Italia. Atunci foarte multe femei de la noi se duceau în Italia, era un val de migrație.
Au venit în Moldova și au făcut vize turistice în Cehia, înțelegându-se cu un bărbat care ducea ilegal oameni la lucru în Italia. I-au plătit sume foarte mari. Din Cehia le-a urcat într-un autobuz care le-a dus câteva sute de kilometri, apoi într-un TIR, cu care au mers mult timp fără să știe dacă e zi sau noapte, nu aveau apă nici hrană, se sufocau și s-au dezbrăcat aproape goale. Undeva li se pierduse bagajele, noroc că le rămăsese documentele. Nu credeau că scapă cu zile. Apoi camionul a oprit, s-a deschis ușa și li s-a spus să coboare. Era noapte. Călăuza le-a arătat într-o direcție și le-a spus să meargă încolo, vor trece de pădure, apoi peste un râuleț și vor ajunge în Italia, că el și-a făcut datoria și pleacă înapoi. Au mers pe întuneric, speriate și flămânde, șapte femei nenorocite care au ajuns pe pământ străin de dragul celor rămași acasă. Au trecut și râulețul care era destul de adânc și lat, ținându-se una de alta, până la brâu în apa rece ca gheața. S-a făcut ziua și au văzut că se află pe o câmpie întinsă. Încotro s-o apuce, unde se află? Au mers undeo le-au dus ochii și au ajuns la o stână mare. S-au apropiat, căci de acum nici frică nu aveau. Ciobanii erau binevoitori, cum se vede, aveau des asemenea oaspeți. Le-au dat ceva de mâncare, apă. Când le-a auzit vorbind, un bărbat s-a apropiat și le-a întrebat în română de unde sunt. Era și el un biet moldovean de prin părțile Drochiei, venit să agonisească un ban. Le-a arătat încotro să meargă ca să ajungă la o biserică. S-au adăpostit acolo câteva zile, apoi au ajuns în grija Crucii Roșii.
Mai departe nici nu-și prea amintește bine ce a fost. Prima familie la care a lucrat a fost înțelegătoare, o învățau limba italiană, nu muncea prea mult – îngrijea casa și mica grădinuță cu flori, făcea mâncare ce îi spuneau stăpânii. Dar într-o zi el a murit subit și văduva i-a spus că îi pare rău, dar nu mai are bani ca să plătească o îngrijitoare, însă, dacă dorește, poate lucra la vecina ei. Sofia s-a învoit, dar nu a mai avut noroc de data asta. Stăpâna era o bătrână foarte capricioasă, rea de gură, avea probleme psihice și nu-și da seama ce face. Leafa era bună, copiii bătrânei, știind de boala mamei lor, i-au oferit o sumă bună și Sofia răbda. Dormea puțin, pentru că noaptea o păzea pe bătrână să nu iasă din casă și s-o piardă. Așa au mai trecut doi ani. Cu un an înainte, Irinuța a câștigase o bursă la studii în Franța și a acceptat-o. A studiat limba mai întâi. Îi era greu, dar Sofia îi spunea să rabde, pe urmă traiul îi va fi mai ușor, să învețe cât mai mult. Fata a ascultat-o și degrabă a obținut un loc de muncă într-un spital dintr-un oraș mare. Tot acolo a făcut cunoștință cu un băiat, doctor și el, băștinaș. Cât a lucrat Sofia în Italia, s-au întâlnit de mai multe ori. A fost și la nunta lor. Irina l-a invitat pe Ion. Sofia i-a trimis bani și și-a perfectat pașaport. El a venit în Italia, ea i-a cumpărat costum, pantofi și împreună au plecat la nuntă. I-a spus Sofiei că e vinovat, că vrea să fie împreună (cum să nu vreie dacă nu avea cine îngriji de el, să-i caute în coarne și să-i îndeplinească mofturile), dar ea a răspuns că de divorțat nu divorțează, dar cu el nu mai trăiește, să se descurce cum știe. Au mai trecut doi ani. Sofia a însușit limba italiană, se descurca mai bine în societate și a găsit de lucru la altă familie. Erau doi bătrânei simpatici, fără pretenții, trăiau într-o localitate rurală la poalele munților. Acum viața ei era liniștită, lucra puțin, seara stau pe terasa din grădină împreună cu stăpânii, deseori o rugau să le citească ziare, reviste, fiindcă ambii aveau vedere slabă. Uneori mai cădea pe gânduri ce va fi în viitor, doar anii trec, ea tot nu mai este tânără și când va veni vremea să se pensioneze nu va avea vechimea în muncă necesară. Se liniștea zicându-și că cei 20 de ani munciți îi dau dreptul la pensie minimă și e tot ceva și asta, ea va aduna ban cu ban ca să aibă ceva pus deoparte. Irina uneori o lua la rost: „Mamă, cum îți închipui că eu n-am să găsesc pentru tine două sute de euro pe lună când ai să fii pensionară?”. Și iată așa, una după alta, treceau zilele, săptămânile, lunile. Începuse a uita iadul de acasă.
Un singur lucru nu-l putea uita – silueta băiatului care se îndepărta prin ploaie. I-a uitat fața, dar nu i-a uitat vocea, nu uita atingerea mâinilor lui când o ținea de mână, îmbrățișările, cele două stele căzute una după alta și zgomotul pașilor băiatului care veșnic va avea 20 ani. Ar fi vrut să-l viseze, dar nu-l vedea nici în vis. Nu avea nicio fotografie cu el. Rareori se visa în Roșcana, cobora în sat pe drumul ce venea din deal, se ducea la școală – anume la școală, ca să caute în arhivă fotografii cu Călin – dar nu găsea nimic. Totul era schimbat în vis și necunoscut – și satul, și drumurile, și clădirile. Ani în șir a tot căutat prin mulțime vreo față care se semene cu el. Știa că nu va găsi, știa că e în zadar, dar memoria nu voia să înțeleagă, revenea de fiecare dată și o rănea. O durea… Într-o zi frumoasă de primăvara, se plimba încet pe stradă, era însărcinată atunci, când s-a întâlnit cu femeia ceea din Roșcana. Au schimbat câteva vorbe, Sofica și-a luat inima în dinți și a întrebat-o: „Ce face Călin Hâncu?”. Ea a privit-o mirată și a întrebat: „Cum, tu nu știi”? „S-a însurat”, i-a trecut ei prin gând. Răspunsul a ucis-o. „L-au adus mort de la armată vara trecută”. N-a mai auzit ce îi povestea ea, nu putea opri lacrimile, căzuse într-un hău de unde nu se mai vedea soarele. Așa a și trăit în hăul cela tot restul anilor, ba mai avea și un capac greu, pus de soțul ei. Ca să nu mai iasă în vecii vecilor.
Vestea a venit ca un trăsnet. Într-o noapte i-a sunat cumnatul și i-a spus că Ion a murit. Fusese lovit de o mașină pe stradă și după câteva ore s-a stins la spital. Sofica le-a spus stăpânilor că pleacă și nu se mai întoarce, și-a luat rămas bun și a venit acasă. Au venit Irina cu ginerele și cu nepoțeii. L-a înmormântat creștinește pe cel care i-a fost soț (de fapt, ea niciodată nu uita că el e tatăl fiicei ei). I-a făcut praznice, a dat de pomană. Dar o făcea mai mult de dragul tradiției. Atunci, la înmormântare, le-a arătat ușa cumnatelor. Uneia nu i-a plăcut ce și cui da ea de pomană. Sofica, foarte calmă, i-a spus: „Gata, vremea voastră a trecut! Cât a fost în viață Ion, nu v-am zis nimic de frica lui, acum el nu mai este, cui nu-i place – ușa e acolo! iar după înmormântare să nu vă văd în casa mea, niciodată!”. După pomenirea de 40 de zile la biserică alte parastase nu i-a mai făcut. Și nici nu l-a iertat, chiar și când zăcea în sicriu.
După înmormântare primul lucru care l-a făcut a fost să să ducă la Roșcana și să caute mormântul lui Călin. L-a găsit cu greu printre iarba înaltă, cam neîngrijit, alături se aflau mormintele părinților lui. I-a vorbit îndelung. I-a spus că îi duce dorul, că îi pare rău că el nu vede frumusețea și bogăția din zilele de azi, casele, mașinile, nu gustă bucatele de azi, că ar vrea să-l știe îmbătrânit, mofturos, coturos și arțăgos ca toți bătrânii, dar viu, înconjurat de nepoți, ar vrea să-i arate nepoții ei care ar fi putut fi ai lui. I-a mai spus că mult ar vrea ca după noaptea de rămas bun dinainte de plecarea în armată, fata care l-a petrecut atunci să fi născut un copilaș care acum îi duce numele mai departe. I-a îngânat cântecul cela din tinerețe care are cuvintele: „De ce dragostea-i o stea care-o vezi, dar nu-i a ta”. A mai fost și după aceea, în fiecare an se ducea, făcea ordine la mormânt, sădea flori.
S-a restabilit la locul vechi de muncă la spital, fiindcă locuri vacante erau cât doreai – femeile continuau să plece peste hotare. Cu încetul, serile și în zilele libere a făcut cu mâna ei reparație în apartamentul transformat de Ion în coștireață. A schimbat mobila, perdelele. A cumpărat lucruri simple, nu prea scumpe, dar frumoase. A început a trăi în liniște, doar cu visele și speranțele ei neîmplinite, dar care o dureau mai puțin acum. Știa și de ce – viața insuportabilă cu Ion făcea să doară atât de strident. Muncea mult, lua gărzi suplimentare, le înlocuia pe colegele plecate. În fiecare vară se ducea în Franța la copii pe 2-3 săptămâni. Ginerele, în semn de respect față de soacră, chiar învățase câteva fraze în limba română, iar nepoții vorbeau bine, căci acasă Irina le vorbea numi în română, spunând că franceza o vor învăța la școală. Degeaba îi tot spunea fetei că are bani de bilet, ea întotdeauna îi cumpăra bilete tur-retur și la întoarcere îi umplea geanta cu haine, cașcavaluri și nelipsitul parfum, care devenise ca o tradiție pentru ele. Ea se bucura și căpăta energie pentru încă un an. Când a ajuns la vârsta de pensionare și i s-a calculat pensia, a rămas mulțumită și a continuat să lucreze. Ce avea să facă singură între patru pereți? Anul acesta i s-a recalculat pensia – a muncit șapte ani fiind pensionară. N-a fost degeaba – are acum o pensie decentă care îi asigură o viață liniștită.
Acum viața ei va lua o altă întorsătură. Decizia e luată și înapoi nu dă. Sofica s-a aplecat, a luat laveta și sticla cu lichid și a început să spele fereastra. Diseară îi va povești Irinei ce intenții are. Fata va înțelege. Mâine vor veni cumpărători să vadă apartamentul. După ce îl vinde, împarte banii – cea mai mare parte o dă fiicei (poate va reuși s-o convingă să-i ia), își va opri și sie ceva. De o lună tot timpul liber și-l petrece la Roșcana. Într-o zi aceeași femeie care i-a dat vestea despre moartea lui Călin i-a spus că fratele lui mai mic vinde casa părintească. Tot atunci a fost în sat și pe poartă a văzut un număr de telefon scris cu cretă. A sunat, s-a întâlnit cu el și, așa cum toate actele pe proprietate erau în ordine, în trei zile a cumpărat casa. S-a dus la mormântul lui Călin și i-a povestit. I-a spus cum are de gând să repare casa, ce va sădi în grădină, ce flori vor crește în fața casei. Va mai face și un foișor micuț, unde va ședea serile și va privi cerul înstelat. Apoi a cumpărat materialele necesare, a găsit meșteri și acum schimbă acoperișul, va pava degrabă cărărușile din ogradă, chiar și foișorul l-a început. În odăi face ea singură reparație. S-a eliberat de la spital și săptămâna ce vine pleacă definitiv din oraș. Pleacă să-și trăiască anii care i-au rămas mai aproape de Călin și amintirea lui.
