Sofia oftă și se ridică încet de pe scaunul de la masa din bucătărie. Avea în față o cană cu ceai aburind pe care nu l-a băut și o feliuță de pâine unsă cu un strat subțire de unt. Nu-i era foame, avea prea multe treburi azi. Era senină și mai fermă ca oricând. Știa ca vă face ceea ce și-a pus în gând. De atâta timp se tot gândește, analizează, cântărește, deși știe că așa e bine și asta și-o dorește, nu există pentru ea o cale mai bună. Se apropie mișcând încet picioarele de fereastră. A pus taburetul lângă perete și a urcat. Genunchii nu o ascultau deloc. A învins durerea, strângând dinții, și a reușit să urce. A deschis fereastra. A urcat pe pervaz, sprijinindu-se cu mâinile de ramă. La picioare se așterneau copacii sădiți cu mâna ei cu mulți-mulți ani în urmă, când abia s-au mutat în acest apartament.
Într-o clipă prin minte i s-a perindat toată viața ei zbuciumată. Nu a putut lăsa trecutul în trecut, l-a luat cu ea, cu toate că a durut-o, a chinuit-o, a făcut-o să sufere și să regrete toată viața.
…A copilărit într-un sat frumos de la poalele codrului. A revăzut casa părintească de sub pădure. În vale se vedea ca în palmă satul cu case îngrijite, cu acoperișuri de olane, șindrilă, unele acoperite cu tinichea. În spatele grădinii creșteau salcâmi care umpleau valea cu mirosul lor. Părinții munceau mult și nu-i cruțau nici pe copii. Ea era unica fată între cei 5 băieți și, când a crescut mai mărișoară, de pe la 5 ani, lelea Sofica i-a dădăcit pe trei dintre frați, umbla prin ogradă cu ei din urmă ca cloșca cu puii. Tatăl ei era nespus de mândru că are atâția băieți și ferească sfântul să se ducă vreunul la el scâncind și să spună că lelea nu-i intră în voie. Mustrarea urma neapărat, fără a mai vedea ce pacoste a pus la cale fiul răsfățat. Nu o bătea niciodată, nici pe băieți nu i-a bătut, la soție nici nu ridica vocea și nu a atins-o cu un deget. Dar era atât de sever, avea o privire atât de grea, încât mica Sofica ar fi preferat s-o bată, numai să nu-l vadă atât de ursuz și neînduplecat. Abia după mulți-mulți ani, când el era deja gârbovit de ani și încărunțit, și-a dat seama că tatăl ei a fost un om bun, i-a iubit nespus de mult, i-a ocrotit cum a putut, dar îl făcuse aspru viața grea, lipsurile și se gândea că dacă va educa copiii să fie muncitori și ascultători, le va fi mai ușor în viață. Se însurase prea devreme, abia de împlinise 21 de ani. A luat fata dragă care avea 18 ani și împreună, doi copii, au pus pe umeri poverile gospodăriei și au pornit pe drumul întortocheat și strâmt numit viață. Au construit o casă, la început una mică, iar când au venit pe lume copiii, singuri, cu mâna lor, au mai construit una acolo, în ogradă, încăpătoare, ca să le fie bine tuturor. Vera, mama Sofiei, o femeie mărunțică, făcea borș într-un ceaun de o căldare și tot nu ajungea la 8 suflete. Ce ar fi făcut ea fără ajutorul fiicei? După ce termina treburile prin gospodărie, Sofica așeza băieții pe scăunele la măsuță, le da foi, creioane și făcea cu ei lecții – ea era învățătoarea. Le arăta literele pe care le cunoștea de la 5 cinci, îi învăța poezioare, desenau împreună. Deși erau foarte iuți la nebunii, băieții o ascultau. Era jocul ei preferat.
A muncit mult și cât a fost elevă. Vara se ducea în fiecare zi la lucru cu mama. Uneori era lăsată acasă să aibă grijă de vietăți, să plivească în grădină, să spele, tot ea făcea mâncare, de pe la 12 ani. Când începea anul școlar, după lecții venea iute acasă, mânca ceva la repezeală – noroc că frații mai crescuse și erau care la grădiniță, care la lucru cu părinții –, își schimba hainele și se ducea la deal să-i ajute mamei. Se întorceau acasă pe înserate și se apucau să facă de mâncare pe atunci seara, să aibă pe a doua zi la amiază și să ia și la norme. Când se așezau la masă, Sofica cădea din picioare de obosită ce era și nu-i mai pria mâncarea. Părinții ei aveau puțină carte, căci așa fusese vremurile când copilărise ei, și știau doar munca. Li se părea că omul e dat pe pământ ca să muncească. Așa și-au învățat și copiii.
Cu toată că muncea mereu, Sofica, o fetiță foarte isteață, s-a dus la școală la 6 ani abia împliniți, învățătura i se da ușor și îi plăcea cartea. Când nu putea dezdoi degetele de înșirat tutun, de cules poama sau de desfăcut porumb, își imagina cum e mare, lucrează într-un birou, e cald, liniște, iar seara se duce acasă într-un apartament unde nu trebuie să scoți cenușa, să faci focul și să cari apă. Însă alunga aceste gânduri de parcă se temea de ele și continua munca. Știa că nu toate colegele ei lucrează atât de mult, își ajutau mamele doar la prășit, la strâns roada, dar erau multe mai alintate care în viața lor nu văzuse cum crește tutunul și verile le petreceau la tabăra pentru copii din pădure, la răcoare. Se resemna însă și încerca să nu-și pună întrebări la care nu știa răspunsul.
A absolvit școala cu note bune. După mai multe ezitări, a hotărât că e bine să fie asistentă medicală – niciodată nu vă rămâne fără lucru și îi va prinde bine profesia în viață. A susținut examenele și a fost admisă. Cei doi ani de studii au trecut ca două zile și iat-o repartizată la un spital de circumscripție dintr-o localitate situată la vreo 30 kilometri de satul ei natal. Era un sat frumos, cu grădini și case frumoase, se numea Roșcana. Munca i-a plăcut chiar din prima zi, i-a plăcut satul și oamenii lui. Mătușa Vera, la care închiria o cameră, tot o sfătuia să nu stea în casă, să se ducă și ea cu fetele la club, că nu e bine la 18 ani să stea doar acasă, până când, într-o seară de sâmbătă, Sofia și-a luat inima în dinți și a pășit pragul clubului. Se adunase mulți băieți și fete, glumeau, era vesel, cineva cânta la armonică. Sofia sta singură într-o parte. Melodia s-a terminat și perechile care dansau s-au destrămat. S-au îndreptat care încotro. Dintr-o dată prin pâlcul de fetișcane adunate buluc a trecut un murmur: „A venit Călin Hîncu…”. Sofia a văzut un băiat înalt, smolițel, cu umeri lați, voinic, cu ochi suri. Cum a intrat, s-a și prins în horă. Dansa bine, fără a obosi. Era foarte tinerel și Sofia și-a dat seama că e mai mic decât ea. Dansurile s-au terminat și toți au plecat pe la case.
Au mai trecut vreo 3 luni. Sofica se obișnuise de-a binelea în sat. Îi cunoștea mai pe toți locuitorii, viața îi era liniștită, așa cum visase. La toate încercările mătușii Vera de a-i găsi vreun mire răspundea cu glume și nu voia să facă cunoștință cu băieții pe care îi prorocea gazda drept soți.
Într-o seară, pe la sfârșitul lui noiembrie, la club a venit un băiat blond, foarte simpatic, pe care nu-l văzuse până atunci. Fetele i-au spus că e Victor Hîncu și zilele acestea a venit din armată. Lângă el era și Călin și fetele i-au mai spus că ei sunt veri. Victor a observat fata frumoasă și necunoscută, a invitat-o la un dans, dar prea era măgulit de atenția celorlalte fete care roiau în jurul lui ca albinele și mai mult nu s-a apropiat de ea în acea seară.
S-au scurs alte săptămâni. Cei doi s-au mai văzut la club, Victor a așteptat-o de câteva ori când ieșea de la spital și au început să se întâlnească. Se duceau împreună la dansuri, la film, participau la serate, la conferințe comsomoliste, la alte activități organizate în sat. Peste tot Victor era însoțit de Călin. Sofia știa de acum că tânărul a susținut examenele la universitate, dar nu a trecut concursul și lucra la brutăria din localitate. În august împlinise 17 ani. Era un băiat vesel, vorbăreț, isteț, bun de glume și părea cu mult mai matur decât era în realitate și chiar mai așezat la fapte și la vorbă decât vărul său care avea 22 de ani, absolvise un tehnicum și făcuse armata.
De la un timp însă Sofia și-a dat seama că prea des îl privește pe Călin, prea mult vorbește cu el, prea atent ascultă ce spune el, deși continua să se întâlnească cu Victor, se vedeau seară de seară și nu putea, mai bine zis, nu voia să se gândească că s-ar putea înfiripa ceva între ea și Călin. Unde mai pui că era fix cu un an mai mic decât ea.
Toate rudele lui Victor știau că el se întâlnește cu Sofica, le plăcea fata cuminte și cumsecade, uneori chiar aduceau vorba de nuntă. Într-o bună zi, prin februarie, Victor a anunțat-o că va pleca la Chișinău, la fratele său mai mare, se va angaja la aceeași fabrică, fiindcă în sat putea lucra doar în câmp, iar el era operator la aparatele de control și măsurat. Totul era deja pus la cale. Ce era să zică fata? Nici da, nici ba, a spus că e o idee bună și îl va aștepta. Iar el a promis că va veni acasă cât mai des. În ziua când el a plecat, chiar s-a dus împreună cu el în centrul raional și l-a petrecut la autobuzul spre capitală.
Ea a revenit la lucru, el îi scria scrisori duioase, îi spunea că îi este dor și cu greu suportă despărțirea. Fata aștepta cu nerăbdare scrisorile lui, dar, după ce le citea, își da seama că nu o chinuie dorul și nu prea vrea să-l vadă. În fața ochilor îi sta chipul lui Călin. Era peste tot. Pe geam, pe perete, pe foaia de hârtie, pe zăpadă, pe masă, pe pernă. Nu spunea nimănui nimic, nici pământul nu știa taina ei.
Se ducea ca și până atunci la film, rămânea la dansuri. Întotdeauna o petrecea acasă Călin și ea credea că o face la rugămintea lui Victor, ca s-o protejeze. Mergeau liniștiți și discutau câte-n lună și-n stele.
Anul cela primăvara a fost timpurie. A venit pe neașteptate cu zile calde, s-a topit zăpada, au apărut cărărușe, primele firicele crude de iarbă. Paștele a căzut devreme. Sofia nu s-a dus acasă la sărbători, a stat la masă cu mătușa Vera, au venit feciorii ei cu soțiile și copiii de la oraș. Seara Sofia a auzit că o strigă cineva la poartă. Când a ieșit, a văzut că e Călin și o invită la film. Ea s-a dus cu bucurie. Cât a durat filmul, au stat alături și au tăcut. Ce era în capul băiatului ea nu știa, însă știa ce se face în inima ei. Cât a fost împreună cu Victor, inima niciodată nu i-a săltat atât de puternic. Dar se gândea: nu e voie, nu e voie, e interzis, nu-l atinge, nu e al tău, nu e al tău și nu va fi.
…Până în zori s-au plimbat pe cărările de la marginea satului, mai mult au tăcut și s-au privit, s-au ținut de mâini și abia când a mijit de ziuă el a îmbrățișat-o și a simțit buzele lui atingându-i timid fața. A văzut cum pământul îi fugea de sub picioare, aripile care o ridicau în nori și iubirea care i-a bătut la ușa inimii. S-a despărțit în grabă, voia să fugă cât mai departe de el, s-a dus acasă și se temea să se gândească la ceea ce se întâmplase și la fericirea care o cuprinsese. Nu știa ce-i va spune lui Victor care promitea să vină de 1 mai, dar, la drept vorbind, nici nu prea avea ce spune. Să-i mărturisească că s-au ținut de mână și a pupat-o copilărește pe obraz? A hotărât cu fermitate să nu se mai vadă cu Călin. Dar a venit seara, el iar a chemat-o la poartă și ea iar a ieșit în drum.
Se vedeau în fiecare seară, Călin venea la portiță, ea îi vedea pe fereastră silueta în lumina felinarului de pe uliță, ieșea din casă și se plimbau, se așezau pe copacul răsturnat din râpa de mai la vale de casa mătușii Vera, vorbeau și se priveau. Mai ține minte ploaia ceea care a început brusc, stropii reci și repezi care se prelingeau pe păr, șiroiau după guler, curgeau pe față, dar ei au continuat să stea așa îmbrățișați până hăt după miezul nopții sub nucul de la poartă. Mătușa Vera nu era acasă, plecase la oraș, să-și vadă nepoții. Au intrat în ogradă, ea a deschis ușa și Călin a făcut un pas să intre și el. Sofia însă i-a urat noapte bună și a închis ușa, lăsându-l pe prag. Toată viața i-a părut rău că nu l-a primit în casă, îl vede și acum, singur în ploaie, cum se îndepărtează printre stropii reci de apă, cu capul plecat, călcând repede prin băltoace – atât de drag, atât de iubit, numai al ei.
A mai fost noaptea ceea caldă la sfârșit de aprilie, când au stat până dimineața așezați pe prag, ba vorbind despre nimicuri, ba tăcând vreme îndelungată, parcă și-ar fi luat rămas bun, parcă presimțeau despărțirea care se apropia, nu simțeau nici răcoarea, nici somnul. Când a început a se lumina, ea, privind cerul, zise: „Uite, cade o stea”. Imediat și el zise: „Uite, mai cade una”. Acum Sofia știe că cele două stele au fost chiar ei, viața lor și dragostea lor gingașă, prima și ultima, sufletele lor tinere, pline de pasiune.
Peste vreo două zile a venit acasă Victor. Sofica a văzut pe fereastra spitalului autobuzul și la geam – pe Victor. Seara a venit la ea. A înțeles că nu știe nimic. Și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit că în lipsa lui s-a întâlnit cu Călin. El a tăcut, n-a zis nimic, de uimire sau de indignare. A stat un timp pe gânduri, apoi a plecat. Mai mult nu l-a văzut niciodată.
… După seara cu ploaie de stele Călin nu s-a apropiat de ea, nu au vorbit. Acum crede că s-au luat de capul lui rudele, sora și fratele mai mare, poate avusese o discuție aprinsă cu Victor. A doua zi Sofica a depus cerere de concediere, dar a mai lucrat în sat cam o lună, așteptând să vină o fată în locul ei. Peste ani și ani și-a dat seama de prostia făcută atunci. Trebuia să se apropie de Călin, să vorbească cu el, să-l țină lângă ea, să insiste, să-i țină calea, să nu-l lase să plece – să facă orice, dar să fie împreună. Să se căsătorească cât mai repede. Ea avea aproape 19 ani, iar Călin urma să împlinească 18 în august. Știe că o iubea, știe că voia să fie cu ea. Familia lui ar fi acceptat-o, poate nu de la început, poate peste un timp, fiindcă în sat era bine văzută, lumea știa că lucrează bine și e pricepută la treburile gospodăriei. Iar dacă l-a părăsit pe Victor – mă rog, se mai întâmplă. Chiar vede în visele ei ce viață frumoasă ar fi avut. Vara ar fi susținut amândoi examene de admitere – ea la medicină, iar el la universitate. Ea neapărat avea să-și găsească de lucru la vreun spital, ar fi făcut gărzi de noapte, ar fi muncit sâmbetele și duminicile și nu ar fi stat pe cheltuiala părinților. Vise, vise… speranțe deșarte, care se spărgeau ca un ciob de sticlă îndată ce deschidea ochii…
Ploua în ziua când pleca din sat. Cerul cădea pe pământ și strivea sufletul Sofiei, iar crengile copacilor clătinate de vânt îi zgâriau inima, lăsând râni adânci de care se lipeau frunzele ude și frigeau ca urzica. Prietena ei, care a însoțit-o până la stația de autobuz, a zis: „Pleci ca în filme. Ai venit într-o zi cu soare și pleci într-o zi ploioasă…”.
Continuare săptămâna viitoare.