Sfârșit. Începutul aici.
La o zvârlitură de băț, din văiuga fermei didactice Adamache începe ducatul podgoriei de la Breazu. Ducatul se profilează de pe povârnișul împădurit Breazu spre versanții răsfățați de soare. Aici este cetatea de scaun a ducatului: stațiunea de cercetare – dezvoltare pentru viticultură și vinificație, înființată în 1957 pentru refacerea și dezvoltarea patrimoniului podgoriilor din nord-estul țării. Cercetătorii și-au experimentat studiile pe un teren de 60 ha din jurul cetății viticulturii, care orientează destinul zestrei viticole din județul Iași, Botoșani, Suceava, Neamț și Vaslui.
Roadele savanților de la stațiune sunt grăitoare. Cele mai spectaculoase înfăptuiri se leagă de crearea unor soiuri de viță ideale pentru arealul nord-moldovenesc. Rând pe rând, au fost omologate soiuri de coacere timpurie, rezistente la ger, delicioase, parfumate, cu rod mai plin pe fiecare butul. Primul dintre acestea este „Aromatul de Iași” cu struguri verzi-gălbui, cu gust ușor aromat, provenit din polenizarea liberă a butucilor selecționați din soiul Tămâioasa românească. Tot cu boabe albe și atu-uri rarisime sunt și noile soiuri „Ozana” și „Alider”. Un soi de viță cu poamă neagră are un nume semnificativ „Arcaș”, căci vinurile negre „puterea ursului” erau băute cu ulcioarele de către arcașii lui Ștefan cel Mare. Strugurii atârnă pe butuc ca niște „cârlani” negricioși, care adunați în medie ajung la vreo cinci kilograme, ceea ce înseamnă 18 tone la hectar.
La concursul Internațional de Vinuri de la București 2014, stațiunea a obținut pentru al II-lea an consecutiv medalia de Aur pentru vinul Chardonnay și medalia de bronz pentru vinul Cabernet Saugvinon.
6. Partea de nord a Iașilor e o minune a naturii la paralela 47 – se numește Tătărași – colina veșniciei. Minune înțeleasă, astăzi, nu numai de cartografi, dar și de poeți. Râul tainic al Bahluiului, cum îl înfățișează Vasile Alecsandri într-o odă, doarme ca un pașă în albia sa săpată de vremuri la poalele colinei. Platforma colinei seamănă, mai degrabă, cu o navă gigantică oblic asociată la cheiul unui port, asistată dinspre nord și de dealul Șorogari. Șorogarii sunt pomeniți într-un Hrisov din 1628 cu vestiții vieri transilvăneni, transmutați aici pentru cultura viței bachice. Lada de zestre glisează ușor spre primele gospodării de la fosta barieră. Moara de vânt, într-un cartier de margine care abia își păstrează înfățișarea patriarhală, la fel ca și Casa Cantacuzino-Pașcanu, din 1835, azi așezământ spitalicesc. Tot atunci, ființa mai jos, satul vecin Tătărași, ce începuse să capete înfățișare de „strajă”, adică de mahala a orașului în extindere.
Tihnitul cartier al vegetației este, prin definiție, un spațiu al memoriei și culturii. Altădată, dar și acum, mulți intelectuali, artiști și savanți de vază, au preferat să trăiască în liniștea locurilor departe de centrul urbei. Atrași spre rosturile cărții, concetățenii au întemeiat citadela culturală Ateneul Tătărași, „casa de sfat și cetire”, unde s-au auzit vocile sonore pentru infinitul nostru pe acest pământ: Iorga, Poni, Sadoveanu, Topârceanu, Parhon… Azi Ateneul Tătărași s-a construit din nou, în linii arhitectonice moderne.
Nu departe, între zona arhaică a Casei Cantacuzino-Pașcanu și locuințele-turn specifice ansamblului, se întinde Eternitatea, un fel de Bellu a Moldovei, muzeu al umbrelor celebre, unde se găsesc pe alei tăinuite de piatră inscripții modeste cu nume ilustre. Ieșenii, cugetând la efemer și etern, își pleacă fruntea la mormintele cu flori proaspete ale celor mai mari, contopiți cu țarina veșniciei: Mihail Kogâlniceanu, Ion Creangă, Barbu Delavrancea, Vasile Conta, Gavriil Musicescu, Garabet Ibrăileanu, Vasile Pogor, Dimitrie Gusti ș.a. Muzeografa Olga Rusu a scris și o carte voluminoasă și documentată: Patrimoniul ieșean – Eternitatea.
7. Colina zborului, Ciric, în „țarina Iașilor”, pe muchia șuieratului de vânt, pe cheltuiala lui Aron Vodă, s-a isprăvit în 1594 un frumos monument, încrustat cu teracote smălțuite, cu o cingătoare de mărgele. Dantelăria ceramică exterioară e originală, prin văditele elemente de artă populară, îmbinate cu decoruri specifice arhitecturii cultelor. Zidirea stă ca un voievod ce scurtează suveran, din tron, înspre supușii săi.
Poalele dealului sunt scăldate la răsărit de Iazul lui Chiriță, iar la apus de lacurile verzi, vechi din veacul al XVI-lea, ale Ciricului, unul din locurile de agrement ale ieșenilor undițari și neundițari. Toponimul Ciric vine de la fosta unitate de măsură (sfert de pogon, cca 0,5 ha), care constituie baza împărțirii pământurilor, în laturi mici, târgoveților ieșeni de către șoltuz și pârgari. După obiceiul țării, anual se făcea tragerea la sorți a proprietăților cultivate „în țarina târgului” din preajma ctitoriei lui Aron Vodă, comuna suburbană Aroneanu.
Jos pe malurile Ciricului de astăzi, cetățenii iubitori de natură, antrenați de edili, au amenajat un atrăgător loc de recreație și odihnă, cu plaje, camping, mici hoteluri și pensiuni, sat de vacanță, terase comerciale ș.a. S-a tăiat un nou drum betonat prin pădure, care leagă direct Aeroportul de Tătărași, pe lângă ultimul lac, Veneția, prins într-o centură lată. Portavionul Ciricului este, astăzi, poarta aeriană a municipiului, pe platoul turnului de control aterizând și decolând avioane moderne; iar mai spre sud, pe „câmpul aviației”, cum i se spune, se întind hangarele aeroclubului, loc îndrăgit de planoriști, de parașutiști. Aici începe, în zilele azurii de vară, dansul acrobatic al planoarelor, vederea Iașilor, și fascinanta natură. Modernizarea aeroportului ieșean a început, în baza proiectelor europene, deși cu multă întârziere. Colina zborului, extinsă spre răsărit, este simbolică pentru devenirea metropolei de pe șapte coline, la început de secol XXI…
De la oamenii primitivi, atestați că au trăit pe acest pământ din negura vremurilor, până la omul sec XXI, saltul e uriaș. La poarta aeriană a Iașilor, noile blocuri turn de la Veneția și vilele care căpătuiesc dealurile, până la Dancu și Holboca, ne fac dovada că zona metropolitană se extinde cutezător spre Est. S-ar putea ca, în anii următori, Iașul să nu „la patru mile de Prut”, ci un oraș riveran, până la Ungheni (inclusiv), pe valea cea largă a Prutului de pe ambele maluri.
