Anii de după război… secetă, foamete, sărăcie în toate cătunele Basarabiei crâmpoțită de vandali, cu biserici batjocorite și mănăstiri devastate de sfințenie și cumsecădenie. Lichidarea analfabetizmului era sarcina principală a acelora, deși cu puțină carte, care au pornit la drum pentru a aduce lumină în mințile și casele norodului. Tineri, numai la vârsta de 14-19 ani neîmpliniți au fost strămutați de la baștină și lăsați pradă frigului, mizeriei, în așa numite săli de clasă și ele pustiite încă de la al doilea val al deportărilor. Noi, tinerii învățăcei, care de curând terminasem școala pedagogică, am deschis ușile acelor taverne mohorâte, luminate în amurg de câte o lampă fumegândă. Promoroaca reușea să ornamenteze geamurile pe care copilașii le dezghețau cu suflarea lor, vlăguiți și ei, ca și dascălii lor de sărăcie, Se lucra în trei schimburi în aceste lăcașe cu o sobă primitivă; cu greu înghițind câțiva bulgări de „brichet” aduși cu socoteală de la o haltă din partea „soarelui răsare”.
O simplă bluziță costa 17 ruble din cei 54 cu care eram remunerați. De era ploaie, ger, oricât de aspru, traversam potecile pline de noroi să aflăm de ce azi careva dintre copilași a lipsit. Nici urmă de cantine sau măcar scheletul unei alimentare să poți cumpăra o pâine. Frigul și alimentația nesatisfăcătoare sau proastă de tot pe mulți copii îi închidea în case. Cu puterile sleite și broboada umedă, tivită cu țurțuri de gheață porneam spre casa-gazdă unde ne aștepta o laiță, simbol al satului basarabean și caiețelele cu miracolul cunoștințelor de carte.
Și ei micuțiii, și noi dascălii eram sinceri și milostivi. Din puținul pe care-l aveam împărțeam cu dânșii averea unui caiețel sau a unei penițe cu numărul 11. Lunile de vacanță erau înecate în bolovani de lut cu paie pentru a construi un acoperiș copiilor. Aceasta era odihna, nu malurile mărilor inundate ca azi de cei cu bani grei. Cei veniți de undeva s-au ticsit pe la orașe. Nici unul nu și-a dorit să poarte sapa pe acest pământ din care se hrănesc ani și ani de zile.
Cu sentimentul dragostei nemărginite față de copii și devotamentul angelic de a-și vedea discipolii adevărați oameni, cu părere de rău, din colectivul în care mi-am început cariera pedagogică din satul Cetireni, 18 dascăli demult nu mai sunt printre noi. Au decedat înainte de a atinge vârsta pensiei sau cu 1-3 ani mai târziu. Unde s-a irosit munca lor, nalogurile și plata pentru diferite cazuri născocite în scop de a stoarce și ultimile copeici?
Oameni de vârsta a treia, așa li se spune pensionarilor, categoria mai vulnerabilă ca vulnerabilii. În societatea noastră – nimic mai dureros decât lașitatea, setea de îmbogățire pe orice cale, lupta pentru a cuceri sceptrul universului, tendința de a se înălța călcând în picioare tot ce-i omenesc și sfânt. Și-apoi când văd pe stradă femei cu pancarte în mâini, împodobite după ultimul strigăt al modei, cu lănțișoare aurite care le provoacă arsuri din cauza caniculei mă-ntreb: – Acestea „pot ca să știe, cum este viața, cum cată să fie”?
Parascovia Alcaz, pensionară, fostă profesoară de l. rom
