Stau în România de doi ani. În acest timp, am cunoscut zeci de fete care aleg să iasă doar în cluburi frecventate de comunitatea LGBTQ+. Nu pentru că se identifică cu aceste persoane, ci pentru că acolo se simt mai în siguranță. În cluburile „obișnuite” hărțuirea din partea bărbaților e constantă: mâini puse pe corp fără consimțământ, insistențe agresive, replici umilitoare. Atmosfera care ar trebui să fie una de relaxare și distracție se transformă într-un câmp de luptă pentru integritatea personală.
Din Ungheni până la Iași sunt doar câțiva kilometri (mai puțini decât până la Chișinău), dar în privința protecției femeilor, distanța dintre Republica Moldova și România e mult mai mare. Pentru că dincolo de hărțuirea cotidiană, prea multe dintre aceste fete ajung să plătească prețul suprem: viața lor. Femicidul – uciderea femeilor pentru simplul fapt că sunt femei, adesea de către parteneri sau foști parteneri – este o realitate cruntă și tot mai prezentă în România.
În Republica Moldova, țara pe care mulți o consideră „mai mică” și „mai puțin dezvoltată”, parlamentarii au recunoscut oficial femicidul, introducându-l în legislație. Asta înseamnă mai mult decât un cuvânt nou: înseamnă date clare, politici dedicate și pedepse adaptate gravității fenomenului. Este un pas de recunoaștere și de asumare a responsabilității față de femei și fete.
România, în schimb, încă bâjbâie. Codul Penal nu conține termenul de femicid, iar crimele sunt încadrate generic la „omor” sau „omor calificat”. Această lipsă de nume juridic nu e doar o chestiune tehnică. Înseamnă că fenomenul rămâne invizibil în statistici, că nu se conturează politici de prevenție, că statul refuză să vadă violența bazată pe gen.
De pe malul Prutului, diferența e clară: Republica Moldova, cu toate vulnerabilitățile ei, a avut curajul să își asume o realitate dură și să acționeze legislativ. România, cu toate resursele și statutul său european, a eșuat până acum la acest capitol. Între Ungheni și Iași nu e doar o graniță fizică, ci și o graniță morală și juridică în felul în care statul înțelege să își protejeze femeile.
Întrebarea care rămâne este: câte victime mai trebuie să apară pentru ca România să recupereze această distanță?
