O nouă invitație la lectură din partea scriitoarei Lilia Calancea. În această ediție volumul propus spre citire e o carte-document.
„Bunica mea s-a pomenit gravidă chiar în pântecul foametei. Mult timp nu l-am putut înțelege pe bunicul: ce era în mintea lui (știindu-l pragmatic și socotit de felul lui, suntem din aceeași zodie/pământ) s-o lase grea chiar în perioada ceea, până n-am luat-o pe mama la întrebări mărunțele (datorită Cărții Foametei) și mi-am lămurit unele lucruri. Asta pe lângă faptul că o iubea strașnic (nu era chip s-o iubească mai rar măcar pe vremea foametei), unii dintre voi își aduc aminte povestea cu ochiul scos în ajunul nunții, tocmai datorită lui nu a fost luat pe front…
Dacă avea doi, îl mobilizau în primele zile, că era zdrahon, și rămânea mâca vădană ca o sumedenie de femei, primele care s-au pierdut în anii foametei. A rămas și a mea văduvă cu opt copii, dar mai târziu. În timpul foametei, scăpaseră toți numai pentru că bunicul a reușit să ascundă în pământ câteva lăzi de grâu.
Îl pot vizualiza ușor, chiar cu ochii moșteniți de la dânsul. Cunosc locul din grădină (știam gradina bunicii ca pe propriul buzunar). Într-o noapte fără lună, sapă pe furiș să nu-l miroase vecinul de la vale (care lucra la selisovet). Cu un singur ochi. Groapa ceea adâncă m-a salvat și pe mine.
Pot vizualiza ușor și cuptorul pe care a născut mâca. Dormeam pe el, verile. Mi-au trebuit 40 de ani ca să descopăr în ce loc mi-am petrecut copilăria sătulă. Dacă pereții cuptorului ar fi vorbit… cineva și-ar fi ieșit din minți. Când bunicul a murit, bunica a muțit. Numai rugăciuni îi mai ieșeau din gură. Iar eu râdeam când se închina la icoane: Mulțumesc, Doamne, pentru pâine, apă și sare!
Și covrigei! săream cu gura de după cuptor. O râdeam pentru mania ei de a aduna pungi de covrigei uscați și lapte condensat în conserve. Când mi-e dor de ea, bag nasul într-un covrigel.
Citind mărturiile din Cartea Foametei, am descoperit un lucru crucial. De la cruce vine. Dacă bunicii noștri n-ar fi fost creștini, vai și amar era de capul neamului nostru. Mare parte dintre ochii care citesc aceste rânduri rămâneau nenăscuți. De multe e capabil omul flămând (ia să încercați să nu mâncați măcar 12 ore. Dar să slăbiți cu 3 kile? Eu nu pot) și de furt, și de trădare, și de omor. Dacă generația bunicilor noștri nu ar fi avut frică de Dumnezeu…
Când o să vă fie lehamite de viață și-o să căutați bani pentru terapie de nu știu ce depresie acolo, vă îndemn să citiți doar o carte. Cartea foametei. Depresia crește din apa minciunii. Adevărul e îngropat în cimitirele noastre, la rădăcinile noastre. Trebuie săpat, căutat, înțeles. Alt leac nu există. Până n-o să ne înțelegem morții, om umbla bolnavi prin lume, cheltuind bani și timp.
Nu e o lectură ușoară. Nu e terapie stearpă cu vorbe dulci. Pălește drept în frunte. V-am prevenit.
Felicitări și recunoștință pentru lucrare!
Cu acordul autoarei, am selectat câteva fragmente.
Erau mulți venetici printre activiști. Însă ai noștri făceau tot răul. Ai noștri care s-au vândut.
Bunelul, gospodar de frunte, avea vin bun. Activiștii răsăreau în fața porții și spuneau: Moș Sârghi, pregătește o masă ca lumea, diseară venim cu „upolnomocennîe”, adică împuterniciți de la raion. Se înnădiseră la noi ca lupii la stână. După ce se îmbătau ca porcii, zbierau cântece de ale lor și se uitau cu subînțelesuri la surorile mamei mele, domnișoare. Nouă, lihniți de foame, ne cântau mațele… (p.215)
Mureau mai mult parte bărbătească. Ce să-i faci, se împărțea o bucată de pâine drept în două. Dar organismul femeii e mai tare la foame… Mulți bărbați au murit înaintea femeilor. Acum înțeleg că, dacă mâncam și eu cât femeia, aveam să mor – ea însă, sărmana, nu știu cum făcea că-mi punea mai multișor… (p.135)
Sau alt caz. Întreb: – Ionele, de ce n-ai venit la școală? Nu te-am văzut vreo două zile…
- D-apu că mi-o mâncat bunelul opincile.
- Cum așa?
- Le-o mâncat, le-o mâncat, – plângând. – le-o luat și le-o fiert. (p.191)
Un unchi de-al meu (familia îi zăcea toată în casă, umflată și nemișcată) avea un mânz și într-o noapte l-a tăiat, l-a prăjit cum a putut, l-a îndesat în torbă și pe furiș, ca să nu-l simtă ai lui, a luat-o încotro l-or duce ochii… dar se vede că n-a putut merge departe, noaptea a rămas să doarmă în câmp, iar primăvara i-au găsit căciula, torba și oasele lângă un pom… L-au mâncat lupii. (p.254)
Țin minte frânturi din discuțiile celor mari: trebuie să plecăm să vindem covorul, prosoapele, ce mai aveam. Se adunau cât mai mulți din sat și se porneau spre Ucraina de Apus: duceau încolo adevărate bijuterii, opere de artă, aducând în schimb o căldare de grăunțe sau de orz. (p.274)
Ce-am tras, nu-i de povestit. Prefer să uit totul, o dată pentru totdeauna. Îmi aduc aminte doar cum, atunci când am ajuns la grâul nostru, mama a copt un cuptor de pâine. Nu știu cum se întâmplase că eram numai doi acasă. A scos din cuptor, ne-am așezat amândoi la masă și mama plângea în hohote lângă pâinile rumene și fierbinți… (p.279).
Care preot, care tradiție, care respect pentru răposați. Nu avea cine să sape gropile, stivuiau câteva cadavre, unul peste altul. Oamenii se temeau să se apropie, că bântuia și tiful, și foametea… și… (p. 311)
Raci, pește, scoici, ar fi mâncat ei – da unde să prinzi tu, pe gerurile celea, pește și raci… foametea i-a pălit iarna… și îmi povestea mama, cei care mâncau câini, au scăpat; cei care au mâncat pisici, s-au umflat grozav, luceau ca oglinda și mureau pe-un cap. (p.312)”.
