E un sentiment extraordinar să vezi oameni care își întind aripile și zboară. Să-i vezi cum cresc, cum își depășesc fricile, cum luptă pentru visele lor și cum, pas cu pas, își clădesc propriul drum. Nimic nu se compară cu momentul în care reușesc. Când își ating scopurile și, pentru prima dată, simt că munca lor a meritat. E frumos să fii martor la asemenea transformări.
Dar, dincolo de frumusețea acestor povești, există și o parte mai puțin strălucitoare: uitarea. E trist să vezi cum, odată ajunși acolo unde și-au dorit, unii uită cine i-a ajutat la început. Uită mâinile care i-au sprijinit, vocile care i-au încurajat, oamenii care au crezut în ei chiar și atunci când păreau pierduți. Uită promisiunile făcute, uită cât de greu le-a fost când nu aveau nimic, uită momentele în care cineva le-a spus „Nu renunța! O să reușești!”.
De ce se întâmplă asta? Poate pentru că, atunci când ajungi sus, priveliștea e alta. Când îți vezi visul împlinit, începi să crezi că ai ajuns acolo doar prin forțele proprii. Poate că succesul schimbă perspectiva. Poate că tentația de a te desprinde de trecut e prea mare. Dar oare cât valorează o reușită dacă, pentru a o atinge, ai lăsat în urmă oamenii care ți-au fost aproape? Cât valorează victoria dacă, odată ajuns acolo, nu mai ai cui să-i mulțumești? Nimeni nu reușește singur. Nimeni nu își croiește drumul fără sprijin, fie că e vorba de o vorbă bună, de un umăr pe care să plângi, de o ușă deschisă la momentul potrivit sau de cineva care ți-a întins o mână fără să ceară nimic în schimb. Oportunitățile nu apar din neant.
Ele sunt oferite, sunt construite de cei care au avut încredere în tine, de cei care ți-au oferit primul loc de muncă, primul proiect, prima șansă.
Și e dureros să vezi cum unii oameni, odată ajunși acolo unde și-au dorit, aleg să se comporte ca și cum au reușit singuri. Ca și cum nimeni nu i-a ridicat, ca și cum succesul lor a fost doar rezultatul propriei lor ambiții.
Dar succesul real nu se măsoară doar în bani, în poziții sau în aplauze. Se măsoară în recunoștință. Se măsoară în capacitatea de a privi înapoi și de a spune „Mulțumesc!” celor care au fost acolo când nu aveai nimic. Se măsoară în loialitate, în gesturi mici care arată că nu ai uitat cine te-a ajutat să te ridici.
E ușor să crezi că, odată ajuns sus, nu mai ai nevoie de nimeni. Dar viața are un mod ciudat de a echilibra lucrurile. Azi ești pe culmi, mâine ai putea fi din nou la pământ. Și atunci, vei mai găsi aceleași mâini întinse? Vei mai auzi aceleași voci care să te încurajeze?
Adevăratul succes nu e doar despre unde ai ajuns, ci și despre cum ai ajuns acolo. Despre cât de om ai rămas pe parcurs. Despre cât de mult îți amintești de cei care ți-au fost sprijin atunci când erai doar un visător care abia începea să urce. Căci, oricât de departe ai zbura, nu uita niciodată de cei care te-au învățat să îți întinzi aripile.
