Continuare. Început aici, continuare, partea II.
Zina fusese în satul vecin după cumpărături, acolo, de unde și până unde, aflase mai multe despre familia Vioricăi. Dar principalul e că nimeni din sat nu a zis niciun cuvânt de bine, toți numai de rău: oameni veninoși, oameni care fac numai rău și capul în familia lor erau Viorica și mama ei.
Cum a venit, Zina i-a și povestit totul Anastasiei, dar nu a luat de seamă că Viorica era acasă și totul a auzit. Seara casa Zinei a luat foc, ușa de la intrare era sprijinită de un par și chiar dacă stăpâna casei ar fi vrut să iasă, nu ar fi putut. Zina a ars de vie în casă. Lumea era îngrozita de cele întâmplate, dar nimănui nu i-a dat în cap că Viorica ar fi putut să dea foc la casă.
Tatăl lui Vadim era un bărbat frumos de vreo patruzeci și cinci de ani, el se număra unul dintre cei mai gospodari oameni din sat. Lui nu i-a plăcut de loc dorința lui Vadim să se căsătorească cu Viorica, dar era unicul băiat și nu a vrut să-l contrazică. Trecuse de acum vreun an și jumătate de când Vadim era căsătorit, dar nepoți nu aveau. Într-o zi, cam în șagă, cam în serios, Leonid le zise:
— Ar fi timpul să ne bucurați cu nepoței, la care Vadim i-a luat apărarea Vioricăi și a zis: ”Totul va fi, tată, la timpul lui”.
Leonid, într-o zi, a hotărât să se ducă la târg să mai vândă din produse, iar Viorica morțiș a ținut că vrea să meargă la târg. Pe drum ea deschis i-a făcut declarații de dragoste, spuse că s-a îndrăgostit de el, că toată vremea e cu gândul la el, că nu-l iubește pe Vadim, că asta este o greșeala mare și tot așa mai departe.
Bietul Leonid s-a îngrozit de cuvintele Vioricăi, el era bărbat deștept și și-a dat seama că toate cuvintele sunt minciuni, dar nu se pricepea din care cauză Vioria face lucrul acesta, ce vrea să obțină, ce gânduri negre are ascunse. A mustrat-o tare, a rugat să nu uite de bunul-simț, de jurământul dat lui Dumnezeu la cununie, iar ea numai rădea. Acasă au ajuns în tăcere, Leonid i-a zis să uite de cuvintele rostite și să-și caute de viață, altfel o să-i spună lui Vadim.
A doua zi Leonid împreună cu Vadim au plecat la moară și Leonid i-a mărturisit totul lui Vadim. Vadim nu credea, dar totuși până la urmă Leonid l-a convins pe fecior că tot ce spune el este drept. Vadim s-a îngrozit, nici nu știa ce să facă, cum să se comporte. Vadim nu i-a zis nimic Vioricăi, dar ea totuși a observat schimbarea lui Vadim, s-a gândit cum să-l pedepsească pe Leonid.
Numai ea știa ce a făcut, dar timp de vreo două săptămâni Leonid a decedat în chinuri grele. Tot satul a rămas șocat de moartea lui și numai Vadim a înțeles cine e de vină de moartea tatălui său, dar și Leonid îi zise înainte de a muri:
— Vadim, fii tare atent, ea e o femeie îngrozitoare, ea este de vină de moartea mea.
Vadim nu o mai iubea pe Viorica, se gândea cum să scape de ea. Nu-și găsea locul, o preîntâmpinase și pe mama lui, să fie cu ochii pe Viorica, să nu mănânce nimic pregătit de ea. La vecinul badea Cristian venise feciorul Serghei, prieten din copilărie al lui Vadim cu mireasa lui, Lenuța. Badea Cristian se ocupa de pregătirea nuntii. Serghei era foarte frumos, înalt, cu o figură de atlet, cu ochii negri, părul negru. Viorica, când l-a văzut, și-a pierdut graiul. Toate gândurile ei erau ocupate numai cum să-l cucerească pe Serghei, să-l facă amant.
Serghei își iubea foarte mult soția, a înțeles intențiile urâte al Vioricăi, era mirat, s-a întristat pentru prietenul lui Vadim. Se gândea cum să-i spună, dar se temea că nu va fi înțeles corect.
Viorica a făcut tot chipul ca să fie invitați vecinii în ospeție la ei într-o seară. Vadim nu prea avea dorința de oaspeți, era obosit, dar și rana provocată de decesul tatălui era încă proaspătă.
Dar a acceptat, au stat la masă, au servit câte un pahar de vin. Peste un timp, soția lui Serghei, Lenuța, și-a cerut scuze și a plecat. Serghei a mărturisit că Lenuța este însărcinată, nu se simte chiar bine, a vrut să plece și el, dar Viorica nici nu a vrut să audă, așa că Serghei a rămas și petrecerea a continuat. Vadim a plecat și el, observase cum Viorica mai că se suia în brațe la Serghei, dar pe el acest lucru nu-l afecta deloc, îi era scârbă să privească așa scenă.
Înainte de a pleca de la masă, Viorica îi mai turnase un pahar de vin lui Vadim, el nu ajunsese până la pat că a căzut pe cărarea spre depozitul de nutrețuri pentru vite. S-a trezit dimineața de vorbele care răsunau în jurul său. Erau vecinii îngroziți, poliția, mama Anastasia care pierduse graiul văzând crima care era săvârșită.
Când s-a privit, a rămas îngrozit, el era tot numai sânge, cu cuțitul în mână, de o parte de el era Serghei înjunghiat, totul numai sânge, de altă parte era Lenuța moartă și tot numai sânge. Vadim s-a sculat și nu știa ce să facă, el numai striga:
– Eu nu am ucis, eu nu-s vinovat. A privit prin lume, a dat cu ochii de Viorica care îl privea cu un zâmbet veninos, cunoscut numai lui. Așa îl privea pe Leonid, tatăl lui Vadim, când era bolnav.
Viorica a pus la cale crima în așa fel ca vinovat să fie Vadim. Tot atunci seara ea s-a lovit ca să aibă vânătăi de degete pe gât, pe mâini, pe spate, toate vânătăile cu lacrimi în ochi le demonstra anchetatorului, toți o compătimeau și îl condamnau pe Vadim. Satul a rămas îngrozit, mama lui Vadim și-a pierdut mințile și a nimerit în spitalul de psihiatrie. Vadim a fost judecat pe un termen de cincisprezece ani de închisoare. Viorica a rămas stăpână în gospodăria lui Leonid.
Vadim îi zise lui Ștefănel:
— Eu trăiesc numai cu gândul ca să mă răzbun pe Viorica când voi fi la libertate. Vreau să o pedepsesc pentru toată viața noastră calicită, pentru mătușa Zina, pentru tata, pentru mama și pentru acești ani ai mei trăiții în închisoare.
Ștefănel l-a ascultat liniștit și îi zise:
— Așa persoane trebuie pedepsite după merit. Ne vom gândi bine și o vom pedepsi, fără ca tu să mai nimerești în închisoare. Zilele se depănau monoton în celulă. Neculai ieșise din spital, se simțea cu mult mai bine, se uita la Ștefănel cu recunoștință.
Ștefănel nu voia să piardă nici un minut trăit la închisoare. Citea tare mult, Vadim îi pregătea în toată ziua cărți de lectură, cărți pentru studierea limbilor străine, avea manuale de limba germană, engleză, franceză. Ștefănel le studia cu înverșunare.
În celulă deținuții jucau cărți, pierdeau timpul în zădar, pe Ștefănel îl numeau „domnul profesor”, el nu se supăra, toți condamnații îl stimau, cuvântul lui era lege.
Zilele se depănau încet. Primul din închisoare s-a eliberat Ștefănel.
S-au înțeles că peste două luni, când se va elibera, Neculai îl va găsi pe Ștefănel.
Ștefănel, când s-a eliberat, avea banii de la Neculai. S-a dus la magazin, a procurat un costum frumos, pantofi, pentru mama Tamara a luat un halat, o pereche de sandale, tatălui Andrei îi procurase pantaloni, cămașă, încălțăminte. S-a dus la alimentară și a procurat salam, pâine și s-a dus în sat să-și vadă părinții.
Tamara, când la văzut pe Ștefănel, s-a bucurat nespus, a plâns, l-a cuprins, l-a sărutat. Soțul ei, Andrei, la exclamațiile Tamarei, ieși din casă, l-a privit cu răutate și nu s-a reținut să zică:
— Ce ai venit, pe cine ai mai jefuit de data asta?
Ștefănel nu s-a așteptat să audă așa cuvinte, a lăsat pe prispă cumpărăturile și a zis:
— Eu nu am jefuit nici atunci și nici acum, îmi pare foarte rău de cuvintele matale. La revedere, mamă, să știi că eu te iubesc foarte mult, când vei vrea, vino la mine. Tamara l-a petrecut pe Ștefănel până la poartă, spunând printre lacrimi:
— Numai eu știu cum am trăit și trăiesc cu Andrei. El are ciudă pe tine, fiindcă tu ești în viață, iar fiul lui a murit. El mă crede pe mine vinovată de moartea lui Victoraș, dar cum era să nasc un copil sănătos, dacă el permanent mă bătea, veșnic îmi striga:
— Iarăși ai să aduci pe lume o fată! și mă lovea în burtă, cu așa viață când mâncam, când nu mâncam. Am născut copilul foarte slăbuț, nu avea putere nici să mănânce, era bolnav, din acel motiv el cu greu a ajuns până la patru ani.
După îndrumările lui Neculai, Ștefănel a ajuns la Chișinău, s-a dus la o bază de reparație a automobilelor, l-a căutat pe mecanicul principal Gheorghe Ivanovici. Acesta era văr drept cu Neculai, el l-a rugat să-l primească la lucru pe Ștefănel. Ștefănel l-a găsit pe Gheorghe Ivanovici, acela l-a privit atent, i-a lămurit ce lucru să îndeplinească. Ștefănel l-a ascultat, i-a mulțumit pentru ajutor, l-a întrebat de nu știe pe cineva care primește la gazdă. Gheorghe Ivanovici îi arătă o casă care era nu departe de baza auto. El a strigat la poartă. La chemare ieși o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, corpolentă, frumoasă. L-a întrebat la ce a venit și, auzind cele spuse de tânăr, s-a învoit să-l primească la gazdă.
Ștefănel s-a prezentat, o întrebă cum o cheamă, ea a spus că numele ei este Galina. El privi la casă, văzu că erau ca vreo 6-7 ari de pământ cu tot cu casă. Observă că toată grădina era înecată în buruian. El era dornic de lucru. Întrebă pe Galina unde îi este sapa, aceea îi spuse că sapa a căzut din coadă și ea nu poate prăși. El ceru sapa, un ciocan, polizor dacă are, și timp de vreo jumătate de oră totul a fost reparat. Ștefănel bucuros s-a apucat de prășit, timp de un ceas grădina era prășită, părea mai mare, mai luminoasă. Galinei nici nu-i venea a crede că are așa ajutor. L-a chemat pe Ștefănel la mâncare și el s-a bucurat nespus, observând pe masă borș cu fasole, cu pătrunjel, leuștean, cimbru – mâncarea lui preferată, Ștefănel mânca cu mare plăcere.
Lucrul la baza auto mergea bine, Gheorghe Ivanovici era mulțumit de Ștefănel, el era liniștit, harnic. Tânărul, la vreo câteva luni de lucru, îl întrebă pe mecanic de un autoturism care era aruncat sub un gard, fără motor, roți, acumulator, practic avea numai carcasa, dar și aceea era ruginită. Gheorghe Ivanovici i-a zis că-i va vinde mașina, dar să vadă documentele unde sunt. El a spus: ”Trebuie tare mult să cheltui pentru a o repara”. Ștefănel s-a învoit să cheltuiască, numai să-i dea autoturismul. Timp de o lună Ștefănel a muncit zi și noapte, și la lucru, și după lucru. Procurase cu ajutorul mecanicului roți pentru autoturism, acumulator, motor și multe mărunțișuri care trebuiau instalate.
Mașina a fost reparată calitativ, într-o zi o duse la un atelier unde a dat s-o vopsească. Peste câteva zile, Ștefănel, care între timp obținuse permis de conducere, a venit la lucru cu mașină. Lui Gheorghe Ivanovici nu-i venea a crede că aceasta este mașina care vreo câțiva ani a stat sub gard.
Când Neculai a fost eliberat din închisoare, a venit drept la baza auto. Ștefănel s-a bucurat nespus când l-a văzut, arăta el bine, nu îi mai dădeai cincizeci de ani, dar cam vreo patruzeci. În cinstea eliberării au procurat costițe de purcel, două sticle de bere, brânză de oi, făină de porumb și tânărul a rugat-o pe Galina să pregătească mâncarea. Galina s-a învoit fără a sta pe gânduri. Neculai s-a bucurat nespus de așa masă, de așa o atmosferă binevoitoare. După ce au stat la masă, Ștefănel l-a luat în camera lui și au stat la sfat până târziu.
Vadim mai avea de stat două luni în închisoare, de aceea ei trebuiau să se răzbune pe Viorica până la eliberarea lui.
A doua zi era sâmbătă. Neculai și Ștefănel au tăiat un copac de nuc din grădină, bătrân și uscat. Galina de mult voia să-l taie și s-a bucurat nespus de ajutorul lor. Ei au mărunțit copacul, l-au așezat în sărai. Mai îndeseară s-au așezat la masă și s-au sfătuit ce să facă a doua zi. Dimineața s-au pornit spre satul de baștină al lui Vadim. Când au ajuns, amurgea. Oameni i-au îndrumat și au găsit destul de ușor casa. Cele văzute i-au îngrozit: ferestrele înclinat, ușile abia de se țineau în balamale, gardul prăvălit, iar buruienile creșteau până și pe prag. Au strigat la poartă și din casă a ieșit o femeie nepieptănată, cu fața buhăită de băutură, scofâlcită, cu un halat vechi, murdar și fără nasturi. Să fie oare aceasta Viorica, femeia frumoasă de care povestea Vadim? Văzând sticla din mâna lui Nicolae, i-a chemat în ogradă. S-au așezat la o masă putrezită sub un nuc. Au turnat câte un păhărel de vodcă pe care Viorica l-a dat peste cap fără a mai aștepta să fie poftită. I-au mai turnat unul. Ea parcă și-a mai venit în fire. Atunci Ștefan i-a reamintit tot ce- făcuse ea, crimele monstruoase săvârșie, numele oamenilor morți de mâna ei și pedeapsa fără vină pe care a ispășit-o Vadim. I-au dat o foaie de hârtie și au pus-o să scrie de-a mărunțelul tot ce a făcut. De frica celor doi bărbați zdraveni, ea a scris fără a scoate un cuvânt, cu toate că măcar nu au amenințat-o. Au luat foaia și au spus că a doua zi dimineață va merge cu ei la secția de miliție unde va recunoaște crimele săvârșite. Femeia a mai băut un pahar de rachiu și a intrat în casă. Bărbații au mai stat un timp afară la răcoare și s-au culcat să se odihnească în verandă. Dimineața Ștefan și Nicolae s-au trezit și au început s-o strige pe Viorica. Ea nu era nicăieri. Nici în casă, nici în grădină. Au intrat în șopronul cu lemne și au înțepenit: de o frânghie legată de o grindă atârna Viorica. Și-a decis singură pedeapsa, de frică în fața viitorului negru care o aștepta.
Vadim a fost eliberat și s-a întors în sat. De departe îl văzu pe nenea Fanase și pe nevrute începu să plângă. Poate văzând casa pustie, poate zilele petrecute pe nedreptate în închisoare au acționat asupra lui, dar asta era realitatea. Când ridică ochii, îl zări și pe bunul lui vecin, tatăl lui Serghei, nenea Cristian. El a tresărit când l-a văzut, parcă îi era frică să dea ochii cu el. Nenea Cristian s-a apropiat de Vadim, l-a cuprins și i-a zis: „Fii liniștit, Vadim, eu știu că tu nu ești vinovat”.
Ștefan a căutat martorii evenimentelor care l-au adus la închisoare, proprietarii apartamentului, vecinii, a depus cerere la judecătorie, a umblat mult pe drumuri, a bătut multe praguri și a deschis multe uși, dar a izbutit și peste câteva luni a fost reabilitat.
A depus documentele pentru a fi primit prin corespondență la Institutul politehnic, facultatea de tehnolog în vinificație.
Află data examenelor. El a învățat bine în școală, studiase un an la universitate, dar pierduse anul de studii, acum cu înverșunare se apucase să se pregătească de examene.
