Început aici.
Se scurgeau anii. Ștefănel creștea, frecventa școala regulat, învățătura i se da ușor, era harnic, lucra cot la cot cu părinții la deal. De la un timp a văzut că la vecinul lui, Victoraș, băiat din clasa lui, venea fratele lui mai mare, Gavril, de la oraș, care învăța la Școala de miliție, vedea cum acela îl învăța pe Victoraș să se bată, dar și să se apere. Ștefănel îi privea tare atent, își zicea că el trebuie să știe numaidecât să se apere, că se mai întâmplă și aici la școală să-l mai înjosească băieții.
Într-o zi Ștefănel l-a rugat pe Victor să-l învețe să se bată și să se apare. Acela s-a învoit cu condiția că Ștefănel îi va rezolva exercițiile la matematică, iar Ștefănel a fost de acord cu bucurie. Cum aveau băieții timp liber, cum se antrenau. Ștefănel creștea și era foarte de folos la părinți, ei cu timpul s-au deprins cu dansul și nu mai simțeai diferență între copii. Băiatul era liniștit, harnic, ce lucru îi spuneau să facă, totul îndeplinea conștiincios.
Dar totuși adânc în sufletul lui sta dorința ca, cu timpul, să plece să o caute pe mama lui, să-și vadă mătușa, verișorii, asta pentru dânsul era ca un vis.
Surorilor mai mari nu le-a plăcut să învețe și s-au căsătorit foarte devreme. Mariei tot i se dădea cam greu învățătura, Ștefănel des îi lămurea lecțiile, dar să nu vadă tatăl Andrei care deseori, cum vedea că Ștefănel îi lămurea lecțiile, îl dojenea, îi spunea: „Ce te amesteci, ea singură va învăța, ce, îți pare că ești mai deștept decât ea?”.
Când băiatul a terminat clasa a noua, diriginta de clasă îi zise Tamarei: „Păcat să nu-l dăți la școală mai departe pe Ștefănel să învețe, el e deștept, învățătura i se dă ușor. Sfătuindu-se cu șotul, totuși au hotărât să-i dea mai departe la școală pe Ștefănel și Maria. Andrei a înțeles că Ștefănel este mai puternic la învățătura văzând notele din atestat după absolvirea clasei a noua.
Între Ștefănel și Maria se înfiripase fără ca ei să vrea o dragoste frumoasă. Ei se fereau să demonstreze dragostea lor, dar totuși Tamara a observat, a chemat-o pe Maria și i-a zis: „Ștefănel e băiat harnic, cuminte, dar el nu este perechea ta, să știi că Andrei niciodată în viată nu o să-ți permită să te căsătorești cu el”.
Documentele la institut au fost date. Maria a depus la institutul pedagogic, facultatea de filologie, iar Ștefănel la universitatea tehnică. Amândoi aveau cămin, aveau bursă, se străduiau să învețe bine. Ștefănel de vineri după masă alerga în sat să ajute la diferite lucrări agricole, Maria se ducea mai rar acasă.
În cameră cu Ștefănel trăiau încă doi băieți, cu care se împrietenise. Tinerii erau din familii mai bogate, părinții lui Victor erau agronomi în kolhozul din satul vecin, tatăl lui Grigoraș era președinte de kolhoz, mama lucra contabilă.
Ei plecau rar în sat. Ștefănel i-a făcut cunoștință Mariei cu colegii lui de universitate. Grigoraș s-a îndrăgostit de la prima vedere de Maria și cum pleca Ștefănel în sat, se ducea la cămin, o invita pe Maria la film ori se plimbau prin oraș. Așa se începură relațiile de dragoste la Grigoraș, dar Maria era neclintită – îi vedea doar pe Ștefănel.
Grigoraș se gândea zi și noapte cum să scape de Ștefănel, îl ura, dacă erau împreună cu Maria, el încerca cum putea să-l înjosească, Ștefănel, naiv, bun la suflet nu înțelegea ce se petrece. Peste câteva zile trebuia să fie ziua de naștere a Mariei. Grigoraș îl sfătui pe Ștefănel să meargă cu el la o rudă, de unde să i-a un magnetofon, un video să-i facă surpriză Mariei de ziua ei.
Ștefănel s-a învoit bucuros. Ajunși la apartament, Grigoraș îi zise lui Ștefănel: „Ia cheia, intră în apartamentul 23, eu imediat vin, trebuie să iau niște lucruri care sunt la vecinii de jos, tu mă aștepți, eu vin și mergem împreună la cămin”.
Ștefănel așa a și făcut. Iar Grigoraș s-a dus la un telefon automat și a sunat la miliție că în apartamentul nr. 23 a intrat un hoț și jefuiește apartamentul. Între timp, Ștefănel luase lucrurile pregătite și îl așteptă pe Grigoraș, când în apartament a intrat miliția.
Văzând oamenii legii, Ștefănel a înlemnit, a început să lămurească că el a intrat în apartament după cum i-a spus colegul lui Grigoraș, stăpânii apartamentului sunt rudele lui Grigoraș. Miliția a chemat stăpânii apartamentului, dar ei au declarat că idee nu au cine este Grigoraș, au chemat vecinii care au confirmat că Ștefănel a furat lucrurile. Tânărul nu pricepea ce se întâmplă, a fost dus la politie unde l-au interogat, a scris lămurire. Între timp a fost adus la secția de miliție Grigoraș care a spus că idee nu are despre furtul comis de colegul lui.
Grigoraș s-a dus la Maria, l-a ponegrit pe Ștefănel care fusese prins în flagrant cu furtul din apartament și îl învinuiește pe Grigoraș că l-a pus la cale să fure. Grigoraș sunase la părinți în sat să vină și să-l apere de Ștefănel.
Ștefănel era îngrozit de ceea ce se petrecea cu el, se temea de mama, de reacția tatălui Andrei, dar mai tare de ce va crede Maria.
A doua zi au venit Tamara și Maria la el la izolator. Ștefănel lămurea cum a fost luate lucrurile din apartament, dar nu-l credeau, îl învinuiau în toate, dar cele mai dureroase au fost cuvintele spuse de Maria:
— Cum de poți să-l învinuiești pe Grigoraș, ești un laș, te urăsc pentru mărturii false, noi te-am adăpostit atâția ani, dar tu ne răsplătești cu așa fapte rușinoase.
Tamara se uită la el cu jale și zise: „Eu nu cred, Ștefănel, că tu ai furat obiectele celea, dar nu am nicio putere să te ajut, să te scap de închisoare, mai ales că tatăl băiatului cela de toate te învinuiește pe tine, insistă ca tu să fii judecat, dar el are putere mare. Eu am să mă rog în toată seara ca Dumnezeu să te apere să scapi curat și nevătămat din închisoare”.
Peste două zile Grigoraș s-a cerut în vizită, spre marea mirare a lui Ștefănel, ei au rămas singuri în camera de vizite. Ștefănel l-a întrebat pe Grigoraș: „De ce ai procedat așa, ce rău am făcut eu de să ai așa ură pe mine?”, la ce Grigoraș i-a răspuns zâmbind: „Stai în calea mea ca o piatră, dar acum Maria este a mea”.
Ștefănel nu s-a reținut, l-a lovit atât de tare, că Grigoraș a căzut jos, și-a lovit tare capul, și-a frânt vreo două coaste. Ura lui Ștefănel era așa de mare că dacă nu săreau gardienii poate îl omora în bătaie, pentru viață lui calicită, pentru onoarea lui călcată în picioare. Ștefănel a dovedit să zică: „Asta nu este toată pedeapsa mea pentru tine, eu am să revin din închisoare, încă vei fi pedepsit după merit”. Grigoraș a luat certificat ce confirma leziunile corporale, așa că la pedeapsa pentru furt lui Ștefănel i s-a mai adăugat și bătaia comisă și Ștefănel a fost condamnat la patru ani de închisoare.
La judecată din partea lui Ștefănel a venit numai Tamara, cât a mers judecata a lăcrimat, îl privea pe Ștefănel cât de mult s-a schimbat, era slăbit, absent la ceea ce se petrece în jurul lui, l-a durut mult că așa și nu era prezentă Maria la judecată, toate învinuirile erau aduse numai lui, Grigoraș era ca parte vătămată.
În celula unde a nimerit Ștefănel erau patru deținuți. Unul dintre ei dintr-o dată s-a observat că era agresiv, porecla îi era Sultan, avea vreo 37 de ani, era înalt, smolit cu ochii negri mici, răi, pe al doilea bărbat îl chema Ion, avea și el cam 37 de ani, era neutru, al treilea bărbat, Vasile, avea vreo 45 de ani, liniștit, mai nu vorbea, al patrulea bărbat avea vreo 50 de ani, mic, slăbuț, se observa că este bolnav, îl chema Nicolae.
Toți deținuții se uitau cu curiozitate la Ștefănel, nici unul nu a zis nimic în afara de Sultan, el dintr-o dată a vrut să demonstreze că este cel mai important om în celulă.
Intrând în celulă, Ștefănel s-a salutat, a spus:
— Mă numesc Ștefan, am să trăiesc împreună cu voi, la care Sultan dintr-o dată i-a reproșat:
— Încă vom vedea cum vei locui cu noi.
Când Ștefănel a pus plapuma pe un pat, Sultan s-a apropiat, a aruncat-o jos, zicând: ”Aici eu hotărăsc care și unde să doarmă”, și a vrut sa-l lovească pe Ștefănel.
Ștefănel, știind să se apere, s-a aplecat, l-a lovit pe Sultan, acela a fost aruncat de lovitură în alt capăt al celulei.
Ștefănel a spus:
— Cine a vrea să mă lovească, va avea de furcă cu mine.
Primul an de închisoare pentru Ștefănel a fost foarte greu, Tata lui Grigoraș s-a străduit să plătească bani grei pentru ca Ștefănel să nu mai iasă din închisoare. Grigoraș era unicul copil, tatăl lui nu știa adevărul despre furtul de care Ștefănel îl acuza pe feciorul lui, dar el nici nu se interesa, ce spunea feciorul lui pentru el era sfânt, dacă Grigoraș a fost bătut de Ștefănel pe el la pus în gardă ca nu cumva când se va elibera „banditul” din închisoare să-i pedepsească feciorul.
A pus la cale în închisoare ca să-l bată pe Ștefănel, dar cei care s-au năpustit asupra lui au fost bătuți măr, lecțiile lui Victoraș, vecinul lui din sat, acum i-au prins foarte bine.
Ștefănel în toată ziua lua cărți de la biblioteca din închisoare, el nu voia să piardă nici o zi fără să mai învețe ceva, biblioteca era cam săracă, dar el alegea cărți din care să învețe ceva – despre finanțe, de agricultură, drept, psihologie. El le studia amănunțit cu tare mare plăcere.
Nicolae
În locul lui Ion și Vasile în celula lor au apărut doi indivizi agresivi, care, ca și Sultan, voiau să arate ce pot ei. Se numeau Valeriu și Constantin, nu erau în vârstă, poate aveau vreo douăzeci și cinci de ani. Când venise Ștefănel de la bibliotecă, a observat că Nicolai era bătut măr, abia sufla.
Ștefănel s-a încruntat și a întrebat:
— Ce s-a întâmplat? Dar toți tăceau, doar unul din indivizi îi reproșă:
— Ce te amesteci tu?
Ștefănel l-a pedepsit așa, că el nu cred să mai fi vrut să-l bată pe Nicolai.
După masă toți au ieșit la plimbare, numai Ștefănel a observat că Nicolai îi făcuse semn să rămână în celulă.
Nicolai vorbea aproape în șoaptă, dar totuși îi lămuri lui Ștefănel pentru ce el se află atâția ani în închisoare.
Se născuse Nicolai în satul Vâlcea, într-o familie de țărani, erau trei surori și doi frați.
Nicolai era mezinul, tatăl lui decedase când el avea trei ani. Părinții își construise casa în ogradă la bunica. Pe mama lui Nicolai o chema Valentina, era bolnavă. Nicolai mai mult trăia la bunica Aglaia. Era o femeie zveltă, frumoasă, voinică, harnică. Nicolai mai nu tine minte ca ea să stea fără lucru. Iarna croșeta niște lucruri extraordinar de frumoase, fețe de masă, batiste, rochițe pentru copii.
Din primăvară până toamna târziu se ocupa de grădina, avea ca la cei mai buni gospodari legume, roșii, castraveți, vinete, gogoșari.
Mătușa Aglaia conserva pentru iarnă și apoi vindea la piață. Totodată i-a cultivat această îndeletnicire lui Nicolai. Casa lor era la marginea satului, alături era pădurea, iar pe lângă pădure trecea drumul central. Aglaia vara se mai ocupa cu culesul pomușoarelor, ciupercilor, măceșelor. Culegeau căldări pline cu diferite fructe, le vindeau. Alături de ei trăia mătușa Olga, o femeie cu totul altfel, nu ca Aglaia, ea avea un singur băiat care de sărăcie, cum a ajuns la vârsta de vreo șaisprezece ani, a plecat prin lume.
Olga trăia foarte greu, nu prea se dădea la lucru, mai mult umbla cu ziua la lucru prin sat. De la o vreme începuse să vină pe acasă băiatul ei, Anatolii. Nu venea singur, venea cu vreo trei-patru tineri. Erau gălăgioși, veseli, câteva zile chefuiau, apoi tot așa pe neașteptate plecau. De fiecare dată Anatolii îi aducea mamei sale saci cu zahăr, crupe, conserve, băutură. Olga i se lăuda Valentinei:
— Băiatul meu a ajuns om mare, are o afacere la oraș, mi-a adus de toate, nici nu mă mai duc la lucru cu ziua.
Cum vedea că Aglaia pleca la piață ori la pădure cu Nicolai, Olga o invita pe Valentina la ea în ospeție, i se lăuda cu ce îi aduse Anatolii, o servea cu băutură. Valentina era bolnavă de inimă și nu avea voie să bea, dar ea nu asculta sfatul. Aglaia, cum venea acasă, o cunoștea pe Valentina că a închinat un păhărel și în casă începea scandalul. Valentina îi reproșa mamei sale că îl tine pe Nicolai din scurt, nu-l lasă să plece la oraș cu Anatolii. Nicolai avea de acum vreo șaisprezece ani când, îndemnat de mama sa, a plecat la oraș împreună cu Anatolii după ce acela a venit pe acasă. Nicolai nu înțelegea cu ce se ocupă Anatolii cu amicii săi. La o săptămână de trai cu ei a înțeles și l-a apucat groaza. Bunica lui toată vremea îl învăța să fie muncitor, să nu fure. Aici era alt program.
Într-o seară l-au luat pe Nicolai cu ei și au plecat în satul vecin să jefuiască un magazin de uz casnic.
Nicolai a intrat pe o fereastră într-un depozit unde era utilaj electric de uz casnic. Pe fereastră le dădea diferite lucruri împachetate în cutii. Acest lucru Nicolai îl îndeplinea la indicația lor. După un ceas de vreme, au urcat în mașină și au rupt-o la fugă înapoi la oraș.
În așa fel au fost prădate mai multe magazine, dar odată nu le-a mers, au fost prinși în flagrant. Toți au fost judecați, Nicolai, dacă nu avea încă optsprezece ani, a fost trimis pe un an de zile în colonia pentru minori.
Când a ispășit pedeapsa în colonie, Nicolai aflase că rămăsese fără mamă. Bunica l-a primit acasă bucuroasă, l-a dojenit și au început viața lor liniștită, pașnică.
Dar într-o zi s-a pomenit cu prietenii la poartă. Nicolai refuzase să ia parte la jaf categoric, dar nu a fost cum a vrut el.
Ei erau patru bandiți, l-au bătut, i-au hotărât că dacă mâine nu va veni la locul stabilit, vor veni ei și vor da foc la casa bunicăi. Nicolai împlinise nu demult douăzeci și doi de ani, el nici într-un caz nu voia ca bunica lui să sufere.
A doua zi a fost la dânșii. Acum ei hotărâse să jefuiască o bancă de economii. Nicolai înlemnise când auzise de așa furt. El le spuse:
— Voi glumiți, aici este pază serioasă, cum vă închipuiți voi să jefuiți așa obiect.
La ce ei au spus să nu se teamă, omul din pază e omul lor. Nicolai trebuie numai să neutralizeze paza, acela este prevenit, și după asta repede să umple geanta cu bani.
La ora planificată toți au intrat în bancă. Nicolai a neutralizat paza, s-au apucat de lucru. Când au dat să iasă din bancă, miliția era la ușă.
Аșa a nimerit a doua oară Nicolai la închisoare, de data asta a fost judecat ca infractor matur. A primit șase ani de detenție, care au fost executați pe deplin.
În timpul acestor ani bunica a decedat, Nicolai a suferit foarte mult, mai ales că el n-a avut posibilitatea să-i spună bunicăi de ce s-a învoit să se ducă iarăși să încalce legea.
Va urma
