Anul acesta, cititorii au avut posibilitatea de a citi una din povestirile scrise de Eugenia Iacobei „Străinii de lângă mine”. Azi vă propunem o altă istorie inspirată din fapte reale. Apropo, recent la editura „Bestseller” a ieșit de sub tipar cartea „Familia Vranici” semnată de Eugenia Iacobei. Felicitări pentru autoare!
Casa familiei Rotaru se afla în vârful dealului în satul Poiana. Era o casă bătrânească, construită de părinții lor. Acum casa părea că se lasă pe o parte, gemând de bătrânețe. În casă trăiau două surori și un frate cu copiii lor. Pe sora mai mare o chema Olga, avea patruzeci de ani, era smolită, urâțică și veșnic supărată, nici nu înțelegeai de unde se lua supărarea aceasta, dar totuși mai mult de la greutăți. Avea șase copii, cel mai mare era de treisprezece ani, soț nu avea și când venea vreo prietenă la ea, la un pahar de vin, începea să se laude:
— Eu toți copii i-am născut de la oameni gospodari – pe Vasile cu Gheorghe Moraru, pe Mărioara cu Anton al Chiței – și așa mai departe îl numea pe fiecare.
Nu prea se da la lucru, se ducea cu ziua, de nevoie că trebuiau hrăniți copiii. Aveau cam douăzeci și cinci de ari de pământ pe lângă casă, dar nu-l lucrau, buruianul era cât acoperișul.
Fratele Vasile avea treizeci și opt de ani, nu era însurat – era prea leneș ca să se căsătorească, tot lucra prin sat cu ziua și dacă era hrănit bine, îi dau de băut mai des și îi plăteau la sfârșitul zilei, era totul în regulă, dar dacă era invers, ajungând acasă, de la poartă începea a striga și înjura, toți se ascundeau care și unde dovedeau, mai ales copiii.
Sora mai mică avea treizeci de ani, era bălaie, cu părul blond, frumușică, o chema Iustina. Era liniștită, cam bolnavă, ultimul timp se topea văzând cu ochii, dar nimănui nu se jeluia. Avea un băiat de patru-cinci ani, tot bălai, cu ochii albaștri, pe care îl chema Ștefănel.
Ștefănel nu l-a văzut niciodată pe tata lui. A întrebat-o pe maică-sa unde este el, dar ea nu i-a răspuns nimic. Creștea un băiat liniștit, tăcut și tare slăbuț. Când nu era mama lui acasă, verișorii îl băteau la fiecare pas, îl loveau unde se nimerea – în spate, în cap, el deseori se ascundea și stătea acolo până venea maică-sa de la lucru. De atâta bătaie, el sta mai mult cu capul între umeri și părea puțin ghebos.
Într-o zi, Iustina a stat mai mult timp în casă, plângea și era furată de gânduri grele. Mai spre seară s-a sculat și, hotărâtă, l-a luat de mână pe Ștefănel și au mers la biserică. Pe drum Iustina îi zise:
— Noi acum mergem la biserică la părintele Pantelimon, el este un om foarte bun, tu ai să trăiești la el, eu nu mai pot să te întrețin și tu vezi cum trăim noi, dar la el îți va fi cu mult mai bine. Iustina îi întinse o scrisorică, într-o băsmăluță documentele lui și îi zise:
— Cum ai să vezi părintele, să-i dai scrisorica asta. L-a strâns la piept, l-a sărutat și, plângând, a plecat în grabă. Ștefănel era deprins în toate să-i dea ascultare mamei și sta uluit de cele auzite, în așteptarea părintelui Pantelimon.
La biserică tocmai se sfârșise slujba de seară. Lumea de acum plecase pe la casele lor. Părintele Pantelimon se porni să încuie poarta, Ștefănel, cu toate emoțiile pe care le avea, i-a ieșit în întâmpinare și i-a întins scrisorica.
Părintele nu prea a înțeles ce se petrece, dar a luat scrisorica și a citit: ”Părinte Pantelimon! Eu sunt o femeie bolnavă, zilele mele sunt numărate, de aceea în numele lui Dumnezeu și al Maicii Domnului vă rog să primiți pe feciorul meu Ștefănel să-l creșteți, el e băiat bun, cu timpul veți avea ajutor”. În loc de semnătură, jos era pus semnul crucii.
Părintele rămase șocat de cele întâmplate, el acasă mai avea cinci copii, dar, privind la copil, i se strânse inima de jale. Ștefănel era slab, îmbrăcat foarte rău, pantalonașii scurți, cu picioarele goale colbăite. A închis poarta, l-a luat de mâna și s-a pornit spre casă. Preoteasa spăla vesela și făcea ordine prin casă. Văzându-și soțul, nu a înțeles ce se petrece, dar, fiind femeie deșteaptă, nu a pus nicio întrebare.
Părintele îl întrebă pe Ștefănel dacă îi este foame. Băiețelul nu ridică ochii, dar a spus în șoaptă: „Da”. Preoteasa i-a umplut farfuria cu borș, i-a întins pâinea și îl privea în tăcere. După ce băiatul a stat la masă, preoteasa i-a făcut patul și i-a zis să se culce.
Când au intrat în dormitor, părintele i-a mărturisit cele întâmplate, i-a dat și scrisorica s-o citească. Ea l-a întrebat: „Ce vom face?”, la care el, liniștit, îi zise: „Mâine vom vedea, acum dormi”. A doua zi de dimineață părintele a fost chemat la o înmormântare în satul vecin. Ajungând la locul destinat, părintele a intrat în casă, a făcut prohodul decedatului – era un băiețel mic de vreo trei–patru ani. În ogradă preotul a făcut toate rânduielile bisericești pentru decedat, mama băiețelului bocea frântă de durere.
După înmormântare, părintele a binecuvântat masa de pomenire, a stat la masă. Luându-și rămas bun de la gazdă, îi zise:
— Vino mata mâine la mine la biserică pe la vreo ora zece, am o vorbă cu mata.
A doua zi Ștefănel a fost scăldat de preoteasă, îmbrăcat în hăinuțe rămase de la copilașii ei, curate, și era foarte mulțumit.
Nimeni nu-l bătea, nu-l batjocorea, nu-i venea a crede, în această casă tihnită era liniște, bună înțelegere între copii și vârstnici. La deal de biserică era o livadă de copaci fructiferi – meri, caiși, pruni. În mijlocul livezii era format un teren de joacă pentru copii, era un scrânciob, unde se dădeau copiii pe rând, erau și alte instalații de joacă pentru copii. Trei zile Ștefănel era ca în rai, lui nu-i venea a crede că poate să se dea în scrânciob cât voia el, să se joace de-a prinsa, să se întreacă la fugă cu ceilalți copii. Peste vreo trei zile, pe la ora zece, la biserică apăru femeia din satul vecin pe care o invitase părintele Pantelimon.
Îi zicea Tamara, era o femeie de treizeci și cinci de ani, plinuță, cu ochii blajini plini de durere. Pe bărbatul Tamarei îl chema Andrei, ei s-au căsătorit foarte tineri, așa au vrut părinții lor, la așa oameni la țară li se zice gospodăroșii. Unica lor neînțelegere era că Tamara năștea numai fete. Soțul ei, Andrei, de fiecare dată când vedea că iarăși a născut Tamara fată, făcea mare scandal. În ziua când Tamarei îi venise ceasul să nască, o trimise pe fata mai mare la mătușa Tudora, o bătrână care primea nașterea la toate femeile din sat. Andrei, când a zărit-o pe baba Tudora, s-a priceput care este problema, a întrat în sărai, în ungher erau câteva cioturi de copaci pe care nu mai avea timp să le desfacă, le-a scos afară, a luat toporul și timp de vreo jumătate de oră le-a despicat, apoi s-a așezat pe pragul casei, și-a aprins o țigară și a căzut pe gânduri – oare ce va naște soția de data aceasta.
Între timp Tamara născuse și baba Tudora ieși în prag să-i spună lui Andrei noutatea și zise: „Să-ți fie de bine, Andrei! Tamara a născut o fetiță frumoasă, sănătoasă”. Andrei, auzind noutatea, a sărit ars de pe pragul casei, a scos de pe cap pălăria, a aruncat-o în pământ exclamând: „Tui tămădăii mă-sii, toate femeile nasc ca femeile, dar a mea naște numai muieri”. Andrei, distrus, ieși din ogradă și trei zile nu a mai venit acasă, dar și venind nu s-a apropiat de fetiță să o vadă. În casă se instalase tăcerea, părea că a decedat cineva, nu că s-a născut o fetiță.
Era luna martie. Tamara pregătea mâncare pentru amiază, fetele își făceau lecțiile. Maria se plimba prin casă, tatăl său, Andrei, la gura sobei repara niște cizme și din când în când mai punea câte un lemn pe foc. Maria, târându-se prin casă, ajunsese până la Andrei, l-a apucat de pantaloni, s-a sculat în piciorușe, s-a uitat atent la el, dându-i cu mânuța peste genunchi îl invita la vorbă, vorbind în limba înțeleasă numai de dânsa, parcă zicea: „Uite, tată, ce frumoasă sunt!”.
Andrei, văzând atâta îndrăzneală din partea fiicei sale, ridică ochii și rămase surprins, atât de frumoasă era, la el privea un înger de copil cu ochii albaștri ca cerul, cu un păr frumos ondulat ca spicul grâului. Dintr-o dată i se umplu inima de gingășie pentru fiica sa. O strigă pe Tamara: „Ia vino și ia fata să nu răcească”. Din ziua ceea Maria devenise cea mai iubită fată a lui Andrei.
Tamara a cincilea copil a născut un băiețel. În casă lor era mare fericire, soțul Andrei era bucuros, se purta bine, prima dată ai casei îl auziră cântând. Dar, cu părere de rău, băiețelul era foarte slăbuț, bolnav și la patru ani a decedat. Asta a fost o tragedie mare pentru familia lor.
Tamara tot drumul cugeta, de ce este chemată ea la părintele Pantelimon?
Ajungând la biserică, Părintele a invitat-o în casă și îi mărturisi despre băiatul adus de câteva zile de maică-sa la biserică, o întrebă dacă ea nu ar vrea sa-l înfieze pe Ștefănel.
În timpul acela preoteasa îl adusese de mânuță pe Ștefănel, el semăna foarte bine cu feciorul ei decedat: bălai, slăbuț, cu ochii albaștri. Tamara îl văzu și tresări, l-a chemat lângă ea, l-a cuprins și a început să plângă. Preoteasa i-a adus o torbă de haine și i le-a dat lui Ștefănel.
Tamara a luat documentele băiatului și s-au pornit spre satul ei, acasă. Înspre casă ea mergea cu neliniște sufletească, soțul ei, Andrei, știa că ea s-a dus în satul vecin la părintele Pantelimon, dar nu știa cauza.
Ștefănel nu mai înțelegea nimic, ba a trăit la părinte câteva zile, ba se duce la altă casă, nimeni nici nu-l întreabă, vrea el așa schimbare ori nu. Ștefănel toată viața își aminti de zilele trăite la biserică ca de cele mai fericite zile din viața lui. Cam pe la amiază, obosiți, au ajuns în satul Dumbrava la Tamara acasă. Era o casă moldovenească curată, se vede că era bine îngrijită, era dată cu var, lângă casă se zărea o livadă de pomi fructiferii, mai la deal de casă o vie frumoasă bine îngrijită.
În întâmpinare le-au ieșit patru fete cam de vârsta de la șaisprezece ani până la opt ani, toate frumoase, curate, care se uitau la Ștefănel cu mare curiozitate. Pe cea mai mare fată o chema Olguța, pe a doua Galina, pe a treia Lenuța, pe cea mai mică Maria.
Peste câteva clipe ieși stăpânul casei, Andrei. Era un bărbat înalt, smolit, îi privi de sub sprâncenele negre stufoase cu o privire grea. Nu zise niciun cuvânt, l-a privit pe Ștefănel și a intrat în casă.
Ștefănel a simțit un fior rece în suflet sub privirea stăpânului casei, aceeași frică pe care o avea la casa părintească față de fratele mamei, Vasile, care la fiecare pas îl lovea. El se întoarse spre mama Tamara, o privi cu groază, mai să fugă de la casa aceasta, dar Tamara l-a ținut strâns de mână, zicându-i: „Fii liniștit, totul o să fie bine”. Toți așteptau o explicație. Tamara i-a liniștit, spunându-le: eu totul voi lămuri, și a intrat în casă.
Ștefănel a rămas afară, s-a așezat pe prag, strângând la piept torba cu hăinuțele date de preoteasă și aștepta când îi vor lămuri ce se întâmplă în viața lui.
Intrând în casă, Tamara le-a spus toată convorbirea cu părintele Pantelimon și toți au fost de acord ca Ștefănel să trăiască la ei.
Părinții, surorile mai mari în toată ziua plecau la deal la lucru, Maria și Ștefănel rămâneau acasă „gospodari”. Ei se înțelegeau foarte bine, amândoi strângeau buruianul, dădeau apă la vietăți, făceau lucru după puterile lor, se jucau. Așa treceau anii. Unicul moment în viață lui era frica de taică-său Andrei, el așa și nu l-a putut îndrăgi ca pe fecior pe Ștefănel, se uita cu ochi răi la băiat, Ștefănel vedea și se străduia să nimerească cât mai rar în văzul tatălui. Pe an ce trecea el prindea la puteri și se străduia cât mai mult lucru să îndeplinească pe acasă.
Ștefănel avea de acum opt ani, era anul 1946. Anul a fost secetos, roadă mai nu a fost, sovieticii au măturat podurile, luându-le toate produsele ce le mai aveau, în țară era foamete. Într-o seară, prin luna decembrie, Tamara i-a zis lui Ștefănel să se îmbrace și îi spuse: „Timpurile sunt grele, Ștefănel, nu avem ce mânca, du-te în lumea mare, umblă cu cerutul. Poate îi mai da tu și de oameni buni la suflet și vei supraviețui, noi nu avem cu ce te hrăni”. Cu aceste cuvinte l-a scos pe poartă. A umblat Ștefănel prin sat, dar nu întâlnea pe nimeni, satul părea pustiu, nici lumină la ferestre nu era, și pe la o bucată de noapte veni tot la poarta Tamarei. Nu zăbavă s-a deschis poarta și Tamara l-a chemat înapoi în casă. Îi strânsese un cartof fiert, i l-a dat sa-l mănânce. Ștefănel niciodată nu a uitat gustul cartofului cela. I-a părut că nu a mâncat nimic mai bun în viața sa. El s-a ghemuit pe pat să se încălzească și auzea din camera părinților cum Andrei o insulta și o bătea pe mama Tamara.
A doua zi Tamara era cu ochii vineți, fetele mai mari se uitau cu ură la Ștefănel și i-au zis: „Din pricina ta tata a bătut-o pe mama”.
Când s-a dus la școală, Tamara a rugat învățătoarea să nu-i despartă pe Ștefănel și pe Maria, cu toate că Maria era cu doi ani mai mare, să-i lase să învețe într-o clasă și așa au învățat ei până au terminat zece clase.
Anii treceau, Ștefănel se străduia să lucreze cât mai mult pe acasă ca tatăl Andrei să vadă cât ajutor are de la el.
Era timp de iarnă. Ștefănel era în clasa a cincea. A venit de la școală și văzu că Andrei voia să se scoale din pat, dar îi venea greu, el a înțeles că Andrei se simte rău, și îi zise:
— Tată, mata vrei să te duci să dai mâncare la vite, lasă, tată, că mă duc eu, șezi mata în pat.
Ștefănel prima dată i s-a adresat lui Andrei numindu-l tată, rămăse șocați și Tamara, și Andrei.
El voia să-l numească tată, dar Andrei mai nu se uita în partea lui, îl ținea la distanță pe Ștefănel. Din ziua aceea între Andrei și Ștefănel s-a topit puțin o punte de gheață.
Va urma.
