Cât îi trebuie unui om să spună că o carte este bună? 50 de pagini? 100? Sau poate toată cartea? Mie mi-au trebuit doar zece. Nu mă consider o cititoare înrăită deoarece sunt o persoană destul de capricioasă când vine vorba de cărți, dar când am citit acum un an interviul de la moldova.org cu Lorina Bălteanu, mi-a trezit interesul fetița cu „dorul de ducă” din romanul scriitoarei.
Naratoarea acestui roman este o fetiță crescută la țară, într-un sat moldovenesc unde totul pare legat – oamenii de glie, femeile de sobă, copiii de tăcere. Totul este văzut prin ochii și sufletul unui copil care înțelege lumea în ritmul propriei sensibilități, adesea neînțelese de adulți. De aici vine farmecul și suferința cărții – copilăria nu e idealizată, ci trăită, iar satul nu e doar locul jocurilor cu țărână, ci și al muncii grele, al bârfei, al violenței tăcute. Cartea nu este o lectură superficială, ci un exercițiu de discernământ asupra metehnelor și problemelor care bântuie o comunitate, o familie, o casă: consumul excesiv de alcool, hărțuirea sexuală, violența domestică, bullying-ul în școli și multe altele.
Eroina nu are un nume – nu din uitare, ci din intenția de a transpune cititorul în postura ei, a unui copil copleșit de dorul unui drum pe care nu și-l poate explica, la fel ca mine. E despre a evada undeva, unde nici tu măcar nu știi direcția, însă simți că vrei să o faci. Citez un fragment care îmi place mult din această carte(n.a. de fapt, îmi plac mai multe, dar acesta e preferatul meu): „Când mi se face dor de ducă, mă duc. Ies la marginea satului și îmi aleg un drum. De fiecare dată, altul. … merg și eu unde mă duc ochii. Dacă mă opresc, încep să-mi pun o mulțime de întrebări, la care nu am răspuns. Cel mai greu e când ajung la o răscruce. Nu știu în care parte s-o iau. Dacă merg la dreapta, mă gândesc, era poate mai bine s-o iau la stânga… Mie îmi pare rău de toate drumurile pe care nu apuc să merg. Uneori îndoiala mi-i așa de mare, că mă întorc fuga înapoi la răscruce și o iau pe celălalt drum. Să nu-mi pară rău”.
Romanul numără doar puțin peste 150 de pagini și este construit ca o tapiserie de fragmente scurte, intense, în care nu doar oamenii prind viață, ci și obiectele, mirosurile, bârfele din sat, rușinea, sărăcia, prima dorință de evadare, prima neînțelegere cu Dumnezeu. Atmosfera e densă, iar stilul rafinat, aproape poetic – o calitate rară pentru un roman care se revendică din realismul cel mai crud. Cartea se citește ușor, deoarece deși mesajul nu este simplu, el este transmis printr-un limbaj simplist, presărat cu regionalisme, arhaisme și expresii familiare moldovenești care apropie cititorul de narațiune în sine.
Romanul Lorinei Bălteanu se numără printre acele cărți care m-au regăsit exact la momentul potrivit – m-au echilibrat, m-au atins profund și au lăsat în mine o urmă personală, greu de șters. Totodată, m-a făcut să înțeleg că nimic nu mă emoționează mai mult decât proza scrisă de poeți. Pentru că Lorina Bălteanu, înainte de a fi prozatoare, este poetă – și asta se simte încă din primele fraze. Scrie proză cu aceeași intensitate lirică: cu emoție și finețe, cu imagini care tresar și cuvinte care nu doar descriu, ci trăiesc. Se joacă atent cu limbajul, îl mânuiește cu delicatețe și forță, lăsând în urmă o scriitură care respiră frumusețe și adevăr.
Actualmente, „Legată cu funia de pământ” este una din cărțile mele preferate, și nu pentru că spiritul patriotic mă face să o iubesc, fiind scrisă de o autoare din Republica Moldova, ci pentru că m-am regăsit pe tot parcursul cărții pe mine în eroina principală. Pentru că sensibilitatea acțiunii și profunzimea ei, mi-au trezit momente de cugetare adânci și răspunsuri la unele întrebări mai vechi. Am și eu un ,,dor de ducă” care, uneori, nici eu nu mai înțeleg ce hram poartă, însă într-un final voi găsi care drum este pentru mine.
