Nu mai rețin exact ce am scris despre satul Bulhac în lucrarea „Cioropcani 110 – Zestrea satului, Poveștile satului”. Aș putea ăa revăd fișele de cercetare , cartea, emisiunile de pe Molodova 1 , RTR ori din revistele culturale. Dar îmi e lene.
I-am dat localității încă de la prima vizita de cercetare denumirea: Bulhac – satul tristeții albastre.
Astăzi mi-am dat seama că nu am greșit. Deși fusesem de zeci de ori. Poate că și Dumnezeu ar face depresie în Bulhac. Casele au predominant culoarea albastră. Mă mir totuși că noroiul nu e albastru. Niște tineri mă întrebau acum vreun an, la final de cercetare, dacă nu servesc cu ei un pahar cu vin roșu. I-am întrebat atunci:
— Dar vin albastru nu aveți?
Nu aveau.
Oamenii din Bulhac par veseli, împăcați cu soarta, trăiesc din amintiri și fără mari planuri de viitor. Fără mari planuri de viitor? Trebuie să tai. Viitorul nu există.
Astăzi a venit magazinul mobil. Era așteptat în fața Casei de Cultură. Steaua roșie de pe Casa de Cultură e singura pată de culoare în albastrul tristeții de Bulhac. Până și bicicleta unui om era albastră, sacoșa altuia, haina unui bătrân, șorțul vânzătoarei. O fată îmi vorbea în rusă. Avea unghiile albastre!!! Poate false. Dar albastre.
Au fost vândute 25 de pâini. Atât. Nu se merită financiar frământarea glodului. Dar e bine că săptămânal apare remorcuța cu vănzătoare. Magazinul mobil va reveni joia viitoare. Va fi iar un prilej de discuții, de socializare, și mai puțin de vânzare. Mai e un magazin în sat. Fostul SelMag.
Dar numărul de pâini vândute e, cum am vrea ori nu, un barometru al unei localități.
Școlile din Bulhac, cea construită în perioada sovietică și cea construită de români în perioada interbelică, sunt niște ruine albastre. Copii nu prea sunt. Și oricum merg cu microbuzul la școala din Cioropcani. Deasupra intrării în fosta școală rusă a rezistat îndemnul lui Lenin privind importanța învățăturii. Dar situația, ca și pereții școlii, e albastră.
Există totuși ceva care îmi dă și ne dă o speranță. Pe un perete dintr-o fostă sală de clasă cineva a scrijelit că o iubește pe Oxana. Ce frumos!
Dragostea este vaccinul cu care se poate lupta eficient împotriva tristeții albastre din Bulhac.
Offff, draga mea țară albastră!
Nota red: Scriitorul român Ștefan Susai, pe 4 februarie, la Cioropcani, localitate de reședință a comunei cu același nume, a lansat cartea „Cioropcani 110 – Zestrea satului, Poveștile satului”.
Totul a pornit de la o altă lansare de carte. Întrebat fiind cum s-a născut ideea acestei cărți autorul ne-a răspuns că totul a pornit de la o altă carte – „Sculeni-Moscova-Amur”. Aceasta a fost lansată în martie 2019 la Sculeni. La eveniment au participat și cineva de la Cioropcani. Una dintre ele s-a apropiat de Ștefan Susai, rugându-l să le ajute să realizeze un eveniment care să le scoată satul din letargie. „Din start le-am spus că nu sunt de acord cu un hram. De aceea, i-am rugat să-mi dea timp ca să descopăr ceea ce e specific satului lor. Astfel, am descoperit că în Cioropcani a existat tradiția țesutului de covoare sau cum li se mai zice aici de scoarțe. Le-am spus oamenilor de aici să meargă din poartă în poartă, chiar să deschidă și ușile caselor demult părăsite și să caute această zestre, pentru a o valorifica. Așadar, au fost găsite multe, multe covoare. Cel mai vechi având 150 de ani. Le-am sugerat să facă sărbătoarea covorului. Și a fost în septembrie”, ne povestește istoria apariției lucrării.
Chiar dacă din start nu și-a propus să scoată o carte Ștefan Susai ne spune că la un moment dat și-a dat seama că adunase o cantitate imensă de informații și care dacă nu se regăsea într-o carte avea să se piardă. „M-am gândit să fie un catalog. Am mai chibzuit și tot mi-am zis că nu va rezista timpului. Satul va dispărea, statistic eu nu mă amăgesc, dar ca volum științific se va regăsi peste timp în biblioteci, purtând istoaria oamenilor de aici, zestrea acestui sat. Dacă vreți aceasta e o carte zestre-testament”, ne specifică scriitorul. ( „Unghiul”, 6 februarie 2020, „Cioropcani 110 – Zestrea satului”, autor: Natalia Morari)
