La 23 septembrie 2025, se vor împlini, 640 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea I Basarab, numit „marele Mircea Voievod” de către strănepotul său, Radu cel Mare, și „Mircea Voievod cel Mare” de către Matei Basarab. În epoca modernă aveau să-l numească „Mircea cel Mare” B.P. Hasdeu și A.D. Xenopol – întâii noștri istorici de talie și celebritate internațională.
Anume sub conducerea lui Mircea cel Mare, românii au pășit pe scena istoriei universale, jucând un rol important pe care avem datoria să-l facem cunoscut mai clar, atât propriilor noștri conaționali, cât și celor care, peste hotare, se întreabă cu privire la rostul nostru în istoria continentului ce-și făurește astăzi destinul solidar în cadrul Uniunii Europene. Este rolul de scut în fața expansiunii otomane ce reușise să readucă Peninsula Balcanică la un teritoriu vasal și începuse deja să-l transforme într-o parte constitutivă a imperiului ce se va întinde ulterior pe trei continente.
Întemeietorul acestui imperiu, sultanul Baiazid I supranumit „Fulgerul” și-a exprimat dorința (după cronicarul contemporan francez Jean Froissart) de a-i întinde hotarele și peste Peninsula Italică vecină… Baiazid a fost însă constrâns de Domnul Țării Românești Mircea cel Mare și de puterea de luptă și de jertfă a oștenilor lui să renunțe la acest vis.
Cu Mircea cel Mare începe acea confruntare de aproape jumătate de mileniu încheiată sub zidurile Plevnei în 1877 și în decursul căreia nici Baiazid și nici urmașii săi n-au reușit să împingă peste români hotarul statornicit pe vecie de sabia biruitorului de la Rovine (1395).
Cel mai frumos și cavaleresc omagiu adus lui Mircea cel Mare de umanistul istoric turc ZBN Kemal: „…Era cel mai vestit dintre principii țărilor ghiaurilor ce erau pe vremea sa”. Umanistul german Lovenklau continuă „… bărbatul cel mai puternic și cel mai ager dintre creștini”. Într-o cronică germană (descoperită în 1986) scrisă în latinește de Joham Heidenburg „…o mare figură a epocii în calea otomanilor…”.
Istorisind bătălia de la Nicopole (1396), pentru prima și ultima oară când un conducător al românilor este propus spre a conduce o armată ce reprezenta, în acel moment, însuși solidaritatea europeană în fața asaltului puterii asiatice a osmanilor. Din păcate propunerea lui Sigismund de Luxemburg a fost respinsă de contingentul înfumurat de Burgundia care, avântându-se orbește, a provocat dezastrul armatei creștine. Un dezastru evitat pentru ai săi de Mircea, care a reușit să se retragă la timp și să revină pe teritoriul Țării Românești.
Pentru noi, aceste mărturii de la marele cronicar și până la cei europeni demonstrează gloria domnitorului român, atât la aliații creștini, cât și la adversarii lui otomani.
Cu toate că personalitatea și însemnătatea faptelor sale domină întreaga noastră istorie medievală; cu toate că el a domnit – așa cum scrie B.P. Hasdeu în 1873 – peste o Țară Românească mai întinsă decât România din acel moment al domnitorului Carol I. Inclusiv și Mihai Eminescu, Grigore Alexandrescu i-au închinat două dintre capodoperele literare (Scrisoarea a treia) și respectiv (Umbra lui Mircea, la Cozia), figura lui Mircea cel Mare nu este recunoscută încă în adevăratele ei dimensiuni istorice. Iar Mănăstirea Cozia nu a devenit încă ceea ce este Putna lui Ștefan cel Mare; un izvor nesecat de încredere în sine și de tărie sufletească pentru întregul neam românesc.
Această țară Mircea cel Mare a păstrat-o neștirbită până la moarte, lăsând moștenire urmașilor o zidire ce se va dovedi capabilă să înfrunte – a scris istoricul român Dimitrie Onciul – toate furtunile istoriei.
În prima parte a Scrisorii a III, se observă originalitatea eminesciană „Rămâneți dară cu bine, Basarabi și Mușatini, Descălicători de țară, dătători de legi și datini, ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră de la Tisa pân la Mare și Dunărea albastră”.
Personalitatea și domnia lui Mircea cel Mare au însemnat , după Dimitrie Onciul, pășirea românilor în istoria universală. Pentru prima oară ei au jucat atunci un rol european. Sperăm să nu-l piardă acest rol, în zilele de mare resetare pentru continentul european, după cuvintele poetului: „Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire,/ Și zid de mântuire.”
