Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influențe politice, economice, religioase și etnolingvistice din partea reprezentanților altor popoare (turamice, slave ș.a.). În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime și politonime de origine străină. Prin aceste nume topice și antroponime se evidențiază și Basarabia și Basarab, legate indisolubil de istoria noastră națională.
Referitor la cele două nume, în istoriografia și lingvistica românească au fost emise două versiuni: 1) autohtonă, dacică, după marele nostru lingvist și istoric B.P. Hasdeu, 2) cumană (turanică) susținută de o parte de cercetători, cu unele rezerve. Mai mult ne vom referi la aspecte ce țin de prima.
În urma năvălirii tătaro-mongolă, populația locală a suferit mari pagube materiale și umane. Au fost distruse sute de localități, o parte dintre locuitori au căzut, alții au fost duși în robie. Totuși, majoritatea populației românești locale a rămas pe loc. Condițiile respective au forțat în timp formarea statalităților românești.
Dimitrie Cantemir considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea cel puțin la sudul fluviului Dunărea, după 1241 românii din teritoriul menționat s-ar fi refugiat în Oltenia și că ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene. Dinastia respectivă, care din anii 20 ai sec. al XIV-lea, Țara Românească s-a extins până la gurile Dunării, unde se afla Chilia, un important centru economic și bine fortificat. La hotarul sec. 14-15 cetatea Chilia s-a aflat sub autoritatea lui Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești.
Anume aflarea Chiliei în componența Țării Românești (Muntenia) a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor. Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395 i se atribuie „numele de Basarabia, a locului și extinderii sale teritoriale” (Gh. Cojocaru, istoric).
Din 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care ulterior Petru al II-lea al Moldovei o cedează lui Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei) ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei de la Roman al II-lea.
Marele Domnitor Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar în 1484 otomanii o vor lua cu forța de la Țara Moldovei și Chilia, și Cetatea Albă. În 1486 au fost stabilite hotarele celor două cisrcumscripții teritoriale, Chilia și Cetatea Albă, iar ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (1538, numită de turci Bender). Pentru desemnarea acestui teritoriu de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, și a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din Trupul Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze și ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a sec XVI-lea a fost utilizată noțiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Țării Românești.
Începând cu 1560, la vest de Nistru pătrund periodic nohaii nomazi din Crimeea, ocupând provizoriu teritoriul dintre perimetrul Chiliei și Cetatea Albă, teritoriu numit în unele documente din sec. XVIII-lea Bugeac. Noua frontieră dintre teritoriul ocupat de turci, tătari și nohai și cel rămas sub autoritatea domnului Moldovei a început să fie numită, „hotarul lui Halil-pașa”. Asupra acestui teritoriu au fost extinse noțiunile de bugeac și de Basarabia era formată din circumscripțiile Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Bugeac. Ulterior, în anumite documente, din punct de vedere teritorial între Bugeac și Basarabia se va pune sub semnul egalității.
În urma războiului ruso-turc din 1806-181, Imperiul rus a anexat partea de est a Țării Moldovei, cea dintre Prut și Nistru, de la Marea Neagră până la Hotin, asupra căreia a fost extinsă vechea denumire de Basarabia care îngloba doar sud-estul carpato-nistrean, aflat sub administrația turco-tătară. Și Nicolae Iorga în lucrarea sa „Istoria bisericii românești”, „jumătate de Moldovă, care se smulsese de ruși, cu acest prilej dându-i-se numele fals și fără niciun rost de Basarabia”. Ștafeta țaristă, de la 1812 a fost preluată și, de cei de la 1918, apoi din 1989, reanimând procedeul colonial rusesc de a schimba denumirile teritoriilor ocupate și a denumirii locuitorilor acestora. Și anume de a exclude din circuitul informativ denumirea politică, geografică, istorică – Moldova de Est.
În 1940, anexând Basarabia românească, Uniunea Sovietică, va forma peste noapte o republică sovietică moldovenească, căreia însă i se va refuza dreptul de a stăpâni și gurile Dunării cu teritoriul propriu-zis al Basarabiei de altădată, dăruit Ucrainei sovietice de atunci.
În concluzie, actualul teritoriu al Republicii Moldova, nu are nimic în comun cu denumirea sudică a Basarabiei istorice. De ce jurnaliștii, studenții ș.a categorii ale populației atribuie denumire improprie (ijustă) statului Republica Moldova. „A rosti numele de Basarabia e totuna cu a protesta contra dominației rusești”, a scris poetul nemuritor Mihai Eminescu.
