„Teoreticianul prin excelență al naționalismului”, cum remarca Mircea Eliade în 1942, Mihai Eminescu a fost nu numai poetul național, ci și un mare istoric, care „stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală: nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei.
În vasta problematică a epocii sale, el a inclus și istoria reală, sinceră am putea spune cu un termen actual, a neamului său, în care patriotismul este privit în marginile adevărului. Românismul devine în gândirea istoricului Eminescu o dominantă, el „vede” ideea întregului, studiind nu numai pe conaționalii din țară, ci și în integritatea lor dimpreună cu cei din provinciile înstrăinate (Ardealul, Bucovina, Dobrogea, Basarabia).
În acest sens, problematica Basarabiei avea în opinia sa, o importanță deosebită, pe care a integrat-o contextului european, de aceea se considera dator a ne lămuri și a lămuri Europa asupra împrejurărilor raportului ei de la 1812.
Eminescu s-a angajat, ca un autentic istoric, să scrie un studiu de o rară profunzime, intitulat „Basarabia”, pe care îl publică în revista „Timpul” între 3-14 martie 1878. Scopul de a demonstra că „Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, sau a rușilor, ci numai a Moldovei”.
Urmărind firul roșu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei, Eminescu conchide cu multă claritate: „Dreptul nostru istoric este consfințit prin: acest pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea mult pătimitului popor român”. Cedarea Basarabiei, scrie Eminescu…este pentru Rusia o problemă de onoare militară, înțeleasă din punctul de vedere al unui imperiu în plină expansiune teritorială, dar pentru noi, românii este o problemă de existență. În acest sens, el contestă dreptul statelor mari la cuceriri teritoriale și la impunerea dreptului celui mai tare (în vigoare și azi).
Cu două luni înainte de Tratatul de la Berlin (01 iunie-13 iulie 1878), Eminescu recomandă deviza națională: „A nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperând la nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții, netemându-ne de nimic, n-avem nevoie a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”. Avertizând guvernul liberal, în perioada premergătoare Congresului de la Berlin, că a intrat în jocul de interese al Rusiei (Azi altă culoare, aceiași pălărie), Eminescu devine necruțător și după acest eveniment, că cei de la putere (în România), care s-au mulțumit „să consfințească pierderea unei bucăți a patriei noastre românești, ei, care n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu și care consideră pământul nostru ca lucru străin, numai să rămână la putere”.
Prin nedreptul Tratat de la Berlin, „poporul românesc e legat de mâini și de picioare”, vinovat fiind guvernul prin lipsă de fermitate, lăsând „să se consume o vânzare de țară”. Îl doare nespus de mult „că România să sângereze din nou”, după jertfa de sânge dată de ostașii români în războiul ruso-turc (1877-1878)… în timp ce „Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, din sânul negrei singurătăți”.
„Generos agent al istoriei”, divulgând pericolele imperiale la moment Eminescu ne vorbea și despre alte pericole, care vor putea apărea în Europa și lume, probabil, gen globalizare, coronavirus ș.a. Era pe deplin convins că „românul își va apăra națiunea, dar numai în integritatea ei”. Eminescu demonstrează prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoașterii de sine ca popor intrat în zorii istorie moderne cu toate exigențele pe care le întruchipează. Cele descrise mai sus reflectă pe deplin marea actualitate a gândirii eminesciene. Să o păstrăm, dacă vrem să devenim un popor unit și civilizat.
