Aurel s-a împrietenit cu muzica încă de mic copil, pe când tatăl său era un instrumentist amator, iar primele piese pe care le-a ascultat live au fost la nunțile de gospodari din sat. De atunci, până la primul pas pe scenă, nu au trecut mulți ani. Astăzi vorbește cu drag despre pasiune sa pentru muzică și evoluția sa ca trompetist.
— Cărui loc îi spuneți acasă și de unde începe povestea acestui instrument frumos?
— Acasă spun locului natal, unde m-am născut și am copilărit. Mai exact aici în Ungheni în cartierul Dănuțeni, întâmplarea face ca și casa în care locuiesc să fie apropiată de strada cu același nume, Aurel David. Povestea acestui instrument începe încă de când eram mic copil. Tatăl meu avea o pasiune pentru acest instrument. Însă pe timpul când era el copil, în perioada de după război, nu avea posibilitatea de a studia. El s-a învățat singur, cu multă dorință și pasiune a devenit un amator foarte bun.
— El a fost cel care v-a călăuzit pașii spre muzică?
— Știți, muzica este ca și literatura, ca să ajungi să o îndrăgești trebuie să începi să citești și nu de la cele mai pompoase și dificile scrieri, nu. Se începe de la cele mai ușoare cărți. Probabil că așa a făcut și tata. Încă de mic copil a încercat să îmi insufle această pasiune. Îmi aduc aminte cum se interesa de toate concertele și mă ducea. Am fost la orchestra „Lăutarii”, „Fluieraș”, la concertele ansamblului „JOC”. Când auzea de vreo nuntă de gospodari din sat, care invitau lăutari, mă urca în mașină și mergeam acolo. Stăteam până dimineața și ascultam, mi se făcea somn și în același timp îmi răsuna în urechi sunetul puternic al instrumentelor. Au fost momente de nedescris. Ca să îi placă unui copil muzica trebuie să îi arăți niște interpreți de valoare, ca el să își facă un idol. Asta încerca tata să facă. Dacă nu a avut el posibilitatea, pentru mine sacrifica tot, numai ca să merg pe acest drum.
— Când ați început școala de muzică?
— Pe când eram în clasa a IV-a. Am început cu fluierul, clarinetul, lecții de muzică, studierea notelor muzicale. Abia mai târziu am pus mâna pe trompetă. Tata a făcut eforturi când mi-a cumpărat prima trompetă. Veneam pe atunci la școală cu acel autobuz vechi, era mereu aglomerat, deseori mă călcau pe picioare, mai scăpam și instrumentul pe jos. Când veneam acasă nervos și îi spuneam tatălui că vreau să renunț, îi vedeam dezamăgirea în ochi. Și nu am renunțat.
— Ce a urmat după, ați ales calea muzicii?
— După terminarea clasei a VIII-a, pe când aveam 15 ani am mers la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”. Era un examen pe care îl treceam la început. Profesorii desfășurau ore individual cu elevii ca să le vadă capacitățile, îmi aduc aminte că profesorul meu mi-a spus că am o problemă cu poziția. Îi explica tatălui că dacă nu mă voi corecta va fi o problemă. Mă trezeam zilnic la ora 6 ca să fac exerciții. Pentru mine atunci deja era un scop să devin un bun instrumentist. Și m-am corectat. Fiind mai dezghețat, am început să cânt cu elevii mai mari din anul III, IV. Așa au venit primele succese, când am început să cânt în mai multe ansambluri, dar am rămas totuși la „Hora Moldovei”, acolo îmi erau prietenii, cu ei câștigasem concursul „Nufărul Alb” la Cahul.
— Aveți vreo amintire hazlie din acele timpuri pe care v-o mai amintiți și astăzi?
— Da, chiar după ce am câștigat concursul de la Cahul. Eram în anul I la Academia de Muzică când s-a ivit ocazia să plecăm la un festival în Irac. A fost o întreagă nebunie să mergi cu autobuzul o săptămână întreagă. Dar s-a meritat, am descoperit o cultură aparte.
— Sunetul trompetei tale a mai sunat și pe alte scene europene?
— Da, am fost în Italia pe o perioadă de 5 ani, am cântat la nunți și cumătrii. În orășelul în care mă aflam lumea era foarte dorită de muzica populară și, fiind o comunitate mare de moldoveni, aveam des ceremonii. În paralel lucram la un hotel unde mă ocupam de amenajarea instrumentelor sonore. Am mai lucrat și cu formația „Trandafir”, pe atunci era în top. Din primele mele salarii în Italia am reușit să-mi cumpăr și instrumentul visurilor mele, Bach Stradivarius. Visam la el încă din studenție, avea un coleg, îi trimisese bunica din America. Culmea era că nici măcar nu avea pasiune pentru muzică, dar pe atunci instrumentul costa cât o mașină.
Am mai fost și în Franța jumătate de an. Am un respect aparte pentru francezi, pentru faptul cum reușesc să atragă cele mai mari talente și să organizeze mereu diferite festivaluri internaționale.
Acum activez într-o formație mai mică, m-am întors pe plaiul natal. De curând am renunțat să mai merg la ceremonii în Italia. Până mai anul trecut zburam aproape în fiecare săptămână încolo.
— V-a mai rămas vreun vis nerealizat?
— Da, nu am realizat visul de a-mi face un album. Dar acum așa au ajuns timpurile că un videoclip este mai binevenit decât un album. Dar niciodată nu-i târziu. Sănătate și putere de muncă să am mai departe, restul se face.
