Sfârșit. Început aici.
Cu greu, Armando, fiind copil ascultător, și-a călcat pe inimă și a învățat la o școală profesională tehnică diferite meserii, începând ca strungar, sudor, electrician și alte meserii care sunt necesare la orice întreprindere. De când a cunoscut-o pe Maria, i-a venit în gând o melodie frumoasă și a scris și cuvinte. El avea de acum apartamentul lui de la fabrică, l-a amenajat frumos și visa ca într-o zi să vină fratele cu Maria la el în ospeție. Între timp, a întâlnit-o într-o seară pe Bianca la cinematograf, au întrat în vorbă și după ce s-a terminat filmul a invitat-o la el în ospeție. Ei atât de mult i-a plăcut la Armando că nu s-a mai dus acasă, în așa fel s-au căsătorit.
Sora lui, Eleonora, care lucra la colegiul de medicină și o cunoștea bine pe Bianca, auzind că Armando s-a căsătorit cu ea, s-a întristat mult și le-a spus Mariei și lui Francesco:
— A greșit Armando că s-a căsătorit cu Bianca, ea este egoistă, rea, toți trebuie să-i facă ei pe plac, niciodată nu va ajuta pe nimeni.
Poate că s-ar fi deprins Armando cu Bianca, dar ei nu-i plăcea curățenia, nu pregătea mâncare, toate aceste lucruri ei îi erau străine, din cauza aceasta în fiecare zi era sfadă.
Armando, cu timpul, a început să pregătească mâncare și să facă curățenie în casă, îi venea cam greu, dar nu avea încotro. Unicul lucru bun care l-a făcut Bianca e acela că a născut două fete, numai că din primele zile a și angajat o dădacă, ea nu voia să aibă grijă de fete și nici nu le-a alăptat. Dădaca lucra de la ora opt dimineața și până la ora șase seara, restul revenea în grija lui Armando. El, în fugă, de la lucru se ducea la magazin, procura cele necesare pentru casă, ajungea acasă, hrănea fetițele, le scălda, gătea mâncare pentru a doua zi și așa zi de zi. Armando își iubea fetițele foarte mult, când au mai crescut, le ducea la grădiniță, dar cel mai mult iubeau ziua de duminica, căci alături cu casa lor era un parc frumos, cu diferite jocuri pentru copii, Armando își îmbrăca frumos fetele și petreceau deseori ziua întreagă în parc.
Bianca se înstrăinase complet de Armando și de fete.
Câte odată, duminica, se duceau la mătușa Maria, la fete le plăcea foarte mult, la ei în casă era armonie, dragoste și voie bună. Ele îl întrebau pe Armando:
— De ce, tată, la noi nu e așa ca la mătușa? Mai nu ne vine să mergem acasă, n-am săturat de sfada voastră.
Armando de fiecare dată procura dulciuri și flori de crizanteme pentru Maria. Câte odată, lua cu el vioara și cânta, toți îl ascultau cu plăcere.
Bianca permanent era supărată, bucatele nu-i plăceau, fiicele o enervau, de Armando se sufoca.
De la un timp, Armando simțea tot mai des dureri mari de cap, mai ales când auzea vocea ridicată a Biancăi, ea nu știa să vorbească altfel, în așa cazuri el ieșea din casă și ceasuri întregi se plimba prin parcul de alături ori se așeza pe o bancă și ședea liniștit cu capul pe mâini.
Așa a răbdat până au terminat fetele școala, el nici nu voia să știe ce are, dorea să-și aranjeze fetele în școli.
Terminând școala, fetele au plecat în Germania. I-au spus lui Armando:
— Tată, ne ducem să învățăm și să lucrăm peste hotare, avem o ofertă bună, credem că, cu timpul, te vom lua și pe tine.
Când Armando a împlinit cincizeci și cinci de ani, s-a dus la spital să se controleze. Medicii i-au depistat tumoare pe creier. El s-a întristat foarte mult. Bianca, auzind despre diagnoza lui, l-a părăsit, spunându-i că nu are de gând să-l îngrijească, să se descurce singur, ea vrea să-și trăiască viața așa cum îi place.
Armando nu a spus la nimeni despre boala sa. Maria și Francesco au aflat abia după ce i-au făcut intervenția chirurgicală.
Când au auzit, au venit în grabă la spital. Armando nu voia să fie povară nimănui. Văzându-i, se arăta vesel, glumea, părea că nu îl doare nimic.
Întrebându-l dacă a fost vizitat de Bianca, Armando vesel le-a mărturisit că ea l-a părăsit. Toți au fost șocați de pasul ei egoist.
Maria în toată ziua se ducea la spital. El o simțea când venea și cânta ca ea să-l găsească mai repede. El niciodată nu-și arăta durerea pe față. Armando a scris un cântec tare frumos despre un tânăr care s-a îndrăgostit de prietena prietenului lui. Fiind acasă, el deseori cântă cântecul și plângea, dar nimeni străin nu l-a auzit.
Așa a durat vreo zece ani, Armando de câteva ori pe an se ducea la spital și îi curățeau rana. Fetele lui înainte îl mai sunau, da pe urmă au uitat și ele de dânsul, unica lui bucurie era fratele Francesco și Maria.
Într-o zi a început să-l doară ochiul drept. S-a adresat la medici și i-au spus că ochiul trebuie operat și el după asta nu are să mai vadă cu el. Armando s-a întristat mult, la nimeni nu a spus, da la operație s-a dus. Cel mai trist era că rămăsese singur, părinții decedase, fetele aveau viața lor, se gândea: „Cui să spun durerea mea?”. Maria la câteva zile l-a vizitat, dar nu l-a găsit acasă, vecinii i-au spus că el e la spital la operație și ea în grabă a venit la el.
Lui îi făcuse intervenția chirurgicală, a două zi au dat voie vizitatorilor să vină la bolnavi, el era în salon și ca să-l găsească Maria, a început să cânte de dimineață. El cânta cântecul compus pentru Maria prima dată, un cântec frumos de dragoste, cum un tânăr s-a îndrăgostit de fata prietenului lui. Avea o voce catifelată, frumoasă și niște cuvinte frumoase de dragoste, toți bolnavii veneau la ușă și ascultau cântecul.
Când a venit Maria, el a simțit, a luat-o de mâini și fericit îi zicea:
— Tu ai venit, eu tare mult te-am așteptat, eu am cântat cântecul compus pentru tine. Ți-a plăcut, Maria?
Ea a mulțumit pentru cântec și i se rupea inima văzându-l atât de slăbit, dar avea atâta putere în el și credință în viață. El îi zicea: „Mi-au mai făcut o operație, dar eu te văd cu un ochi, te văd”, îi săruta mâinile și îi șoptea fericit: „Maria, tu ai venit la mine”.
Ea cu greu se stăpânea să nu plângă, a încercat să-l hrănească, dar el nu a vrut, o ținea de mâini și tot îi șoptea:
— Lasă-mă, Maria, să te mai privesc, tu doar ai venit la mine.
Observând că el a adormit, Maria s-a dus acasă, a plâns tot drumul. Ajungând, ea îi spuse lui Francesco cum a fost la spital, a spus cum i-a cântat Armando un cântec de dragoste, cum o ținea de mâini și nu-i dădea drumul și îi zise soțului în șoaptă:
— Îmi pare că Armando m-a iubit toată viața.
Francesca îi spuse:
— Eu am știut, dar ce am putut să fac, tu ești soția mea și noi toată viața ne-am iubit, avem copii.
Armando nu voia să fie povară pentru rude. Din spital a venit direct acasă și singur avea grijă de sine, spăla, gătea și compunea melodii. Deseori se ducea la Francesco și tot timpul se străduia să fie vesel, să nu facă probleme la nimeni, să nu afle nimeni cât de greu îi este.
După vreo cinci ani de zile, s-au început problemele la al doilea ochi. Armando s-a întristat nespus, nu a spus nici la fete, nici fratelui. După ce medicii i-au comunicat diagnoza, Armando s-a dus acasă și a stat închis în casă câteva zile, dar durerea l-a dus înapoi la spital. I-au făcut a treia intervenție chirurgicală. Maria iarăși a aflat de la vecini despre Armando. Ea de dimineață s-a dus la spital și l-a auzit cântând cântecul lui preferat de dragoste, își luase și vioara de acasă și cânta, la ușa salonului erau surori medicale și pacienți, toți îl ascultau cu mare plăcere, avea o voce catifelată, plăcută, nu puteai să spui că un bolnav cântă. Simțind că pe ușă a intrat Maria, el întinse mâinile ca un copil mic, începu să plângă, exclamând:
— Maria, tu ai venit la mine, eu nu am și al doilea ochi, dar eu totdeauna te văd. Îi săruta mâinile. Bolnavii nu știau care e motivul bucuriei și tristeții lui, dar lăcrimau și ei.
Francesco și Maria a doua zi s-au dus la spital, dar doctorii le-au spus că Armando seara a decedat. A fost tare mare jale, părinții nu mai erau vii, dar Francesco și Maria l-au plâns foarte mult, au sunat și au venit fiicele cu copiii din Germania, numai Bianca nu a răspuns la sunet, ea avea viața ei.
