- Familia Matteo locuia în orășelul Siracusa din regiunea Siciliei. Lumea în orășel trăia cam greu, nu prea aveau de lucru și Stefanko, sfătuindu-se cu soția sa, Giovanni, au hotărât să plece cu traiul în orașul Torino, acolo era fabrică de automobile Fiat. La fabrică aveau nevoie de brațe de muncă, celor veniți li se acorda apartament și pe parcursul a zece ani de lucru aveai dreptul să-l privatizezi. În familie o aveau numai pe fiica Maria – o fată frumoasă cu ochii căprui, cu păr frumos, bogat lăsat pe spate, care în anul acesta împlinise 16 ani, terminase școala cu note bune și acum urma să între la o școală, să obțină o specialitate. Mai ales din acest motiv părinții au hotărât să plece la Torino.
Timp de câteva săptămâni toate formalitățile au fost îndeplinite și familia a fost aranjată la lucru. Erau oameni harnici, liniștiți și s-au acomodat repede cu mediul nou de viață.
Maria a dat examenele bine, a fost primită la colegiul de finanțe, facultatea de contabilitate.
Timp de trei ani Maria a studiat specialitatea, iar absolvind colegiul a fost primită la fabrică, ca contabil. Părinții erau mândri că fiica lor va lucra contabilă la fabrică.
La fabrică lucrau mulți tineri. Maria, într-o zi, ducea o mapă cu documente dintr-un cabinet în altul, când pe sală s-a ciocnit de un tânăr. Dar ce tânăr! Maria vreo două săptămâni nu-l putea scoate din memorie. Înalt, cu figură de atlet, avea un păr bogat blond și două gropițe în obraji. El a zâmbit fermecător, și-a cerut scuze și a mers mai departe. Maria a rămas nemișcată: fata se îndrăgostise de la prima vedere, altfel nu-și putea explica sentimentele ei.
Maria lucra încă cu două fete în secția de calcul a salariului la fabrică. De lucru era mult, interesant și în cabinet intrau mulți lucrători. Ea mereu era cu gândul la Francesco, așa îl chema pe tânărul inginer care îi furase liniștea, visa să-l mai vadă. Se mai întâlneau, când în contabilitate, când pe sală, când la cantină, se salutau modest zâmbind, ea îl privea și era fericită că în ziua ceea l-a văzut. Într-o zi ea lucra concentrată la masa ei de lucru, când simți că cineva o privește atent. Ridică capul și întâlni privirea lui Francesco. Imediat simți cum o trec fiorii prin tot corpul, el o privea zâmbind, ea de emoție roși și lăsă privirea în jos.
Francesco s-a apropiat de masa ei și îi spuse încet:
— Îmi zice Francesco. Sâmbătă la fabrică va fi serată cu ocazia aniversării de douăzeci de ani de activitate a întreprinderii, te invit să petrecem împreună, te aștept la ora nouă la intrarea în bloc. Știu că te cheamă Maria. A spus și, zâmbind, a ieșit din cabinet.
Tot atunci de Maria se apropie o colegă de lucru și o întrebă:
— Ce ți-a spus Francesco?
Ea nici nu știa ce să-i răspundă. Atunci Ștefania îi zise:
— Toate fetele de la fabrică sunt îndrăgostite de Francesco, dar el nu se uită la nimeni, e mare minune că s-a apropiat de tine. Maria împlinise, cu o lună în urmă, douăzeci și unu de ani, era fată frumoasă, dar așa s-a întâmplat că nu s-a întâlnit cu niciun băiat până în prezent, prima dată s-a îndrăgostit de tânărul inginer.
Era într-o zi de joi. Maria visa cum se va întâlni sâmbătă cu Francesco și totodată se gândea cu groază: poate el a glumit?
Ea se duse acasă și îi povești mamei sale despre Francesco, despre invitația la serată și întrebă cu ce să se îmbrace. Vineri s-a dus la magazin și a procurat o rochie foarte frumoasă, la modă, de o culoare vișinie deschisă, a îmbrăcat-o și, măsurând-o, i-a plăcut cum îi stă cu ea. Sâmbătă toată ziua avea emoții, nu știa cum să procedeze corect, să se ducă, ori să nu se ducă la serată, până la urmă s-a îmbrăcat și, ca să nu întârzie, a fugit tot drumul până la fabrică.
Ajungând, îl zări pe Francesco de departe așteptând-o pe scări la intrarea în fabrică.
Maria era fericită, ei toată seara au petrecut-o împreună. După serată s-au plimbat prin oraș aproape până în zori. Francesco i-a mărturisit că o iubește și i-a propus căsătorie.
El lucra la fabrică de patru ani inginer pe exploatare, era stimat, șefii deseori se consultau în privința lucrului cu dânsul. Părinții și fratele mai mic, Armando, lucrau la aceeași fabrică. Tata și Armando erau muncitori de rând, dar erau stimați, fiind harnici, lucrau ca mecanici, ca strungari, unde le dădeau de lucru, acolo lucrau, conștient și cu multă stăruință. Mama lor, Elisabeta, lucra ca bucătar la cantina fabricii.
Maria, după ce s-a despărțit de Francesco, mergea fericită spre casă.
Ei nu-i venea a crede că tânărul a sărutat-o, i-a spus că o iubește și i-a propus căsătorie.
A adormit aproape spre dimineață, noroc că a doua zi era duminică. Giovanni nu avea răbdare să se trezească fiica, să-i povestească despre tânărul cu care s-a întâlnit. Maria i-a spus că Francesco i-a propus căsătorie. Giovanni a rămas șocată, ea s-a bucurat nespus, căci îl cunoștea pe tânăr și l-a văzut nu numai o dată, era mândră ca fiica ei să se căsătorească cu un băiat ca el.
Peste trei săptămâni tinerii au făcut nunta. La ceremonie au făcut cunoștință cu toate rudele lor. Din partea Mariei erau numai părinții, din partea lui Francesco era fratele cu doi ani mai mic decât el, Armando, sora Eleonora care era profesoară de matematică la colegiul de medicină din oraș, și părinții lui.
Nunta a fost veselă, după nuntă tinerii au trecut să locuiască în apartamentul lor. Francesco, ca specialist, a primit imediat apartament cu două camere după nuntă și tinerii erau fericiți.
Deseori la ei în ospeție venea fratele mai mic, Armando. El pe furiș o fura cu ochii pe Maria. Când s-a împlinit un an din ziua nunții, Maria a născut o fetiță. Toate rudele au venit să-i felicite pe tinerii părinți, toți erau fericiți, afară de Armando, el era trist. Francesco își iubea foarte mult fratele și îi zise:
— Ce ai, frate, de ce ești atât de trist ?
Acesta răspunse:
— Iată tu ești fericit, ai o soție deșteaptă, frumoasă, bună la suflet, iar eu unde să întâlnesc așa o fată?
Francesco l-a liniștit, spunându-i:
— Trebuie să mai ieși din casă, du-te pe la serate, la film, la concerte, plimbă-te prin parc. Armando îl stima și îl iubea foarte mult pe fratele mai mare și de data asta l-a ascultat. Sâmbătă s-a dus la dansuri, privea la fetele din sală, dar nici una nu i-a plăcut, duminică s-a dus la o serată, și tot nici o fată nu i-a plăcut. Disperat, s-a dus la Francesco.
Acela, râzând, a zis:
– Sâmbătă ne vom duce la restaurant cu Maria în cinstea ta, să-ți găsim mireasă, și iată ai să vezi că o vom găsi.
Sâmbătă s-au dus toți trei la restaurant, Francesco din timp a rezervat o masă și priveau veseli în jur, mâncau, spuneau glume. Deodată Armando zări o fată cu părul lăsat pe spate, cu ochii căprui, subțirică și s-a gândit:
— Asta îmi poate fi soție.
El s-a apropiat de fată, a invitat-o la dans, au făcut cunoștință, după ce s-a terminat dansul a invitat-o la masa lor. Francesco s-a cam mirat de fratele său, dar pe față nu a arătat, Maria la fel era cam mirată, dar nu a zis nimic. Au făcut cunoștință, pe fată o chema Bianca și lucra profesoară la colegiul de medicină.
Armando o privea și deja îi părea rău că a invitat fata la masa lor: Bianca nu era ca Maria.
El se deosebea de fratele său, la școală nu învățase chiar bine, putea să învețe, dar nu voia, lui îi plăcea muzica, a studiat șase ani la școala de muzică, cânta la acordeon, la vioară. Părinții i-au dat voie să studieze muzica până în clasa a opta, pe urmă i-au zis: „Muzica nu e ceva serios, e așa, pentru suflet, acum trebuie să înveți o specialitate, să fii om în viață”.
Va urma
