Azi vorbim cu Zinaida Mămăligă, şefa oficiului relaţii cu publicul la Biblioteca „Dimitrie Cantemir” din Ungheni, o femeie firavă, dar puternică, mare iubitoare de adevăr.
— Ce trebuie să faci ca să ai o asemenea siluetă şi să arăţi aşa când de mult nu mai eşti de 20 de ani?
— (Râde şi-mi arată o fotografie din tinereţe, pe care o are la îndemână). Uită-te ce a fost şi ce este acum. Cu natura nu te pui în poară.
— Natura e foarte mărinimoasă cu tine.
— Îi sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare că am asemenea rădăcini – mama e siberiană, tata e moldovean din Râşcani. Aşa a vrut soarta ca drumurile lor să se întâlnească. Cum? E o poveste lungă. Părinţii mei au îndurat multe, au trecut prin deportare, foamete. Bunelul pe linie paternă, deşi nu prea era înstărit, a fost deportat, iar împreună cu el l-au luat pe cel mai mic dintre cei trei băieţi – pe tatăl meu care avea doar 15 ani. Pe drum el s-a îmbolnăvit, bunelul şi bunica credeau că îl vor pierde. S-a întâmplat aşa că bunelul şi bunica au fost cazaţi la o familie. Pe tata a început să-l îngrijească fiica stăpânilor, care era văduvă. Ierburi de pădure, grăsime de bursuc şi altele, îngrijirea plină de gingăşie a viitoarei mele mame l-au pus pe tata pe picioare. La acea vreme mama de asemenea suferise mult – tatăl ei, preot, în 1932 a fost dus în lagăr. La 18 ani tata a intrat în kolhoz, lui şi mamei, care a devenit prima şi unica lui iubire, li s-a repartizat un loc de casă, iar bunelul aşa a şi rămas gospodar individual.
— Oamenii au trecut prin atâtea, dar sufletele nu li s-au înăsprit…
— Da, în zilele noastre e greu să întâlneşti oameni atât de mărinimoşi. Unde să te duci, la care instituţie îi poţi găsi? Unde sunt acum oameni buni, blajini, binevoitori ca tatăl meu, ca mama – o femeie cu inima deschisă. Noi păstrăm cu mare grijă o fotografie pe care tata e împreună cu mama – el trimisese poza, în Moldova, numeroaselor rude, ca acestea să aprecieze alegerea lui, mai ales că era o rusoaică. Rudele au acceptat-o – pe faţa ei se vedea că e un om foarte luminos şi bun.
— Te-ai născut acolo?
— Noi ne-am născut acolo toţi – fratele şi patru surori. Ne-am întors în 1961. Bunelul doi ani a ţinut una şi bună: „Acasă, acasă, acasă”. Mama nu se hotăra, copiii erau mici, părinţii n-o lăsau să plece. Dar dragostea faţă de tata, devotamentul femeii ruse şi-au spus cuvântul. Au mers până în satul de baştină al tatei, Corlăteni, aproape două săptămâni, aduceau multe bunuri, deoarece la acea vreme trăiseră împreună aproape 10 ani. Mai târziu în lăzile celea păstram făina, zahărul. Mult timp au trăit împreună cu bunelul care i-a ajutat tatei să construiască casa.
— Cum ţineţi minte copilăria?
— Fericită, de nedescris, desculţă, liberă. Niciun fel de presiune din partea părinţilor, iar bunelul făcea unele mici observaţii: „Mergeţi pe calea voastră – pionieri, komsomolişti, dar în suflet să rămâneţi gospodari”. Tata era harnic, muncea mult, a fost kolhoznic emerit, învingător în întrecerile socialiste, cu toate acestea, toată viaţa l-a însoţit clişeul „culac”. El nu se supăra, era pacifist în toate sensurile, spre deosebire de mama – emoţională, explozivă.
— Iubeşti adevărul. Poate uneori ar trebui să taci…
— Eu totuna spun. O am de la mama. De când mă ţin minte, m-am străduit să lupt cu aceasta. Nu e o calitate rea şi văd deja acest lucru la unul dintre feciorii mei – neacceptarea minciunii, făţărniciei, linguşelii. Nu sunt de acord că nu-ţi dă unele plusuri. Dă.
— Ai avut o experienţă peste hotare, ce ţi-a dat ea?
— Cel mai mult m-a secerat pe mine. După 5 ani am decis să mă întorc şi mai mult niciodată să nu-mi las familia. Nu mi-a dat nimic nou, atât doar că de dragul soluţionării problemelor financiare am jertfit, se pare, cei mai buni ani din viaţa mea.
— Povesteşte cum feciorii unei mame atât de firave au decis să practice o artă marţială?
— În ce priveşte „firavă”, nu voi fi de acord, eu sunt o luptătoare dacă e vorba de dreptate. Iar băieţii au decis să fie frumoşi, să fie în formă, iar pentru aceasta trebuiau să se antreneze, să lucreze asupra lor. Dar eu am o atitudine cam bolnăvicioasă faţă de jiu-jitsu, aşa şi nu m-am obişnuit, pur şi simplu, am acceptat. E o muncă asiduă. Dar parcă pe om nu munca l-a creat?
— Ce înseamnă să fii mamă a unor asemenea băieţi?
— Nu poţi reda în cuvinte. Senzaţia împlinirii spirituale, ei sunt lumina mea la geam. Sentimente mai mari n-am avut.
