Fiecare an ce se scurge din viața noastră ne marchează și ne completează destinul prin ceva. Atât lucrurile bune care ni se întâmplă pe parcursul unui an sau a întregii vieți, atât cele bune, cât și cele mai puțin bune, sau chiar dureroase pe alocuri, au semnificația și rostul lor. Dorințele împlinite și experiența acumulată odată cu trecerea anilor pot deveni istorie, iar cele care își așteaptă rândul realizării vor mai trăi cu speranța împlinirii. Ele vor lăsa loc altor aspirații și provocări, căci acestea constituie un cerc continuu care se inventează mereu.
Trecerea anilor ne îndeamnă de fiecare dată să ne oprim din zbuciumul grăbit pentru a pune pe cântar faptele noastre. Este timpul pe care pe care l-am asemăna cu o spovedanie a sinelui nostru în raport cu ce am făcut bine pentru noi și pentru cei din jur.
Maria Sasarman, creator digital, România—spune în acest context astfel: „Durerea va veni și va învăța, pierderea va veni și va dezvălui. Nu te va pedepsi, ci va înlătura toate învelitorile frumoase și te va întreba: ce rămâne când planurile tale se destramă ca piesele de domino? Dacă răspunsul e amărăciune, lumea se răcește; dacă este compasiune, lumea face un pas spre primăvară. Nu controlăm vânturile, dar alegem ce semințe purtăm în buzunare”.
Se cunoaște că orice faptă bună peste vremi se va asemăna cu un ecou, care va răspunde în felul în care zâmbetul tău a îndulcit dimineți amare, în felul în care ți-ai ținut promisiunile, căldura pe care ai lăsat-o pe scaun după ce te-ai ridicat. Se știe că nimic din ceea ce dăruiești cu adevărat nu dispare: un zâmbet, o floare, un umăr pentru cel ce nu-l are drept sprijin, o fărâmă de curaj pentru cel deprimat or, toate acestea ar trebui să le însușim odată cu trecerea anilor.
La fel de adevărate sunt și noțiunile ce ar trebui să ne servească drept repere în viața de zi cu zi: „Timpul le pune la punct pe toate”; „Toate la vremea lor”; „Timpul lecuiește” sau „Dă-mi doamne mintea de cândva”. La fel de oportune în acest context sunt și afirmațiile ce definesc existența noastră în spațiu și timp: „Lasă-ți viața să fie o conversație între profunzime și încântare”; „Reînvață să te minunezi de un răsărit obișnuit”; „Să lași un prieten să-și termine fraza”; „Să simți pământul sub tălpi, ca pe o moștenire pe care ești onorat să o porți”.
Când sufletul e hrănit cu astfel de momente, crește liniștit și încăpător, iar mâinile noastre, orice ar face, devin instrumente ale harului.
