Azi vorbim cu Angela Andranovici, care e îndrăgostită iremediabil de Condrătești și pedagogie.
— Pedagogia este o profesie predestinată pentru Angela Andranovici?
— De mică am dorit să fiu profesoară. Când eram copii, eu în permanență îmi asumam rolul de profesoară, în special pentru surorile mai mici. Apoi, „la școala” mea au început a veni și vecinii, și rudele. Sarcina mea de învățătoare se extindea până la a avea grijă de ei. Vreau să vă povestesc un caz: am o nepoțică de la soră pe care am crescut-o de mică și îmi zicea mama Angela, fiica mea, Olina, într-o zi îi spune „eu tot am să-i zic lui mama ta mamă așa cum faci tu”. Atunci nepoțică îi răspunde: „Mama mea îi mama mea, iar mama Angela e mama la toți”. (zâmbește).
— Ați avut un moment crucial, care totuși v-a determinat cu certitudine că doriți să fiți profesoară, pentru că omul toată viața își dorește ceva și nu întotdeauna i se realizează, de fapt?
— Cred că sunt o persoană ambițioasă, pentru că am luptat pentru toate visele mele ca să le aduc la realitate, la realizare mai bine zis. La Condrătești m-am născut, am crescut, m-am format ca om și tot aici mi-am dorit să trăiesc până la adânci bătrâneți. De la Condrătești m-am dus la universitate și scopul primordial al meu a fost să revin în sat, să lucrez și să dau tot ceea ce el mi-a oferit la rândul său.
— De ce ați dorit atât de mult? Tinerii doar își doresc să plece cât mai departe cu gândul că acolo unde nu sunt ei e cel mai bine și cu atât mai mult că satul Condrătești e cam rupt de civilizație?
— Cu 50 de ani în urmă, când m-am născut eu, nu era chiar rupt de civilizație. Dar, cred că, cel mai mult a influențat educația patriotică, care am primit-o de la tata cel mai mult. El ne-a învățat să ne iubim pământul pe care ne-am născut și am crescut. Revenind de la universitate, m-am căsătorit. Tot cu un băiat din sat. Așa cum tradiția era, însă nu regret nicio clipă că am mers după tradiție (zâmbește). Am construit casă, am sădit un pom și am născut la rândul meu copii. Nu îmi închipui să mă stabilesc cu traiul în altă parte. Am fost plecată peste hotare, un timp chiar am fost la Chișinău, dar tot cu gândul la Condrătești. Nu e de mine o altă localitate decât acest sat.
— Am înțeles că de sat nu vă lipsiți, dar de vocația de pedagog?
— Cu profesia mi-e mai ușor, pentru că sunt o fire, care tot timpul are de lucru. Niciodată nu m-am ferit de vreo ocupație din motiv că aș fi profesoară și că nu ar fi demn de mine să fac una sau alta. Eu sunt profesoară de fizică, dar am fost și conducătoarea cercului artistic. Deci, combin mai multe pasiuni.
— Că tot veni vorba de pasiuni. Ce alte pasiuni aveți în afara celei de învățător?
— Am multe, dar una care e aproape de sufletul meu e lectura. Vedeți e tot cumva legată de profesia mea (zâmbește). Citesc foarte multe cărți psihologice. Pe lângă asta cos, împletesc, croșetez.
— De la cine ați moștenit dragostea pentru lucrul manual?
— De la mama croșetatul și împletitul, croitoria – la școală. Pe timpul când am învățat eu se organizau o dată în săptămână niște cursuri profesionale. Apropo, era un lucru foarte bun, poate n-a luat foc așa cum și-au propus cei care au venit cu inițiativa, dar eu am învățat foarte mult la acel curs de croitorie, lucru care m-a ajutat enorm în viață. Îmi aduc aminte acum că în anii de criză economică faptul că am știut să cos m-a scos din încurcătură. Lucram și la comandă, dar și copiilor mei le făceam eu hainele.Sora mea cea mică a purtat rochie la balul de absolvire cusută de mine. Erau timpuri grele, însă le-am depășit. Mașina de cusut pot să spun că ne-a hrănit.
— Mi-ați tot vorbit de dragostea față de satul natal. Cum e acest sat, cum evoluează satul moldovenesc?
— E greu de afirmat că el evoluează din punct de vedere al infrastructurii, al economiei, dar acolo sunt oamenii. Oamenii care reprezintă întregul tezaur al unei comunități. Și în satul Condrătești sunt oameni atenți, buni, bogați sufletește.
— Ce vă fascinează la firea omenească?
— Adaptabilitatea. În orice situație omul are această putere incredibilă de a se adapta. Îmi aduc aminte o situație, care o dau ca exemplu frecvent. Acum câțiva ani s-au schimbat contoarele pentru energia electrică, chiar ni s-a cerut să fie instalate afară, au scos din uz carnet pentru plata energiei electrice, acea cărticică de lumină, cum îi spuneam noi, și deja nu îi mai achitam plata pentru consumul de energie controlorului, dar trebuia să ne ducem la oficiul poștal. Ce zarvă era?! Acum a intrat în normalitate. Și această adaptabilitate se observă cel mai bine la copil. Cel mai strașnic acum la copii observ că nu știu să pună întrebări, că nu mai știu să fie curioși și de asta mi-e cel mai frică.
— De ce?
— Copilul e curios în primii ani de viață. El întreabă despre orice, pentru că vrea să cunoască mediul în care trăiește. Tu ca părinte sau adult, care îl ai în grijă, trebuie să i-o alimentezi. În cazul în care tu îi repeți mereu că nu am timp, atunci el devine apatic. E un copil cu sufletul mort, ochii la ei nu mai strălucesc.
