Urcă dealul încetișor. Se oprește. Își trage sufletul, simțindu-l parcă mai greu decât trupul. Privirea îi alunecă înapoi, spre valea din care a pornit. Casele par acum mici, oameni nu mai distinge, doar contururile cuminți ale locurilor dragi. Apoi ridică ochii spre vârful dealului. Îl măsoară din priviri, dar nu-și dă voie să se întrebe cât mai are. Știe că va merge mai departe.
Ce-a fost, a văzut. Ce urmează, va vedea.
Se îmbărbătează cu un „Hai, Aniuta!”, spus mai întâi șoptit, apoi ceva mai răspicat. Nu își numără pașii, dar viața. Fiecare pas o duce mai sus, fiecare oprire e un prilej de a-și asculta inima. Doi, trei, patru pași… și iar se oprește. Nu pentru că nu mai poate, ci pentru că simte nevoia să cuprindă drumul cu tot ce are el—oboseală, speranță, amintiri, întrebări fără răspuns.
Vântul îi mângâie obrajii, soarele apune într-o parte a lumii, iar în cealaltă abia începe o nouă zi. Poate că și viața e tot un deal. Important e să urci.
A trăit vremuri grele. S-a născut într-o perioadă tulbure, când harta lumii se redesena cu sânge și suferință. Primul Război Mondial încă nu își ștersese urmele—trupuri schilodite, țări frânte, unele chiar șterse de pe hartă. În tot acest haos, ea era doar un copil, fără să înțeleagă prea bine ce înseamnă un război, dar simțindu-i greutatea în fiecare pâine împărțită cu grijă, în fiecare poveste spusă în șoaptă, în fiecare lacrimă din colțul ochilor.
Era o biată adolescentă când s-a măritat. Nu știa nimic despre viață, dar viața știa deja multe despre ea. Era încă un copil când a dat naștere primului ei copil. A învățat din mers cum să fie mamă, femeie, stâlp al casei. Nu era timp de întrebări, doar de muncă și griji. Metode de contracepție? Nici vorbă. Așa că abia se deprinsese cu primul, că a venit al doilea, apoi al treilea, al patrulea… Și tot așa, fără prea multe explicații, doar cu rostul vieții care se țesea înaintea ei.
Apoi a venit cel de-al Doilea Război Mondial. Frică. Moarte. Ocupație. Boli, chiar și ea a fost victima tifosului, de abia scăpase, însă 2 copii – nu. Deportări. N-a fost ea printre cei ridicați, dar cine putea rămâne neatins? Când îți plecau vecinii și rudele, când satul se împuțina, când casele rămâneau goale și pământurile nemuncite, era imposibil să nu te doară. Și totuși, a mers mai departe.
Părea că lumea începe să-și regăsească echilibrul. Avea nepoți, ba chiar și strănepoți. Dar viața ei nu știa de liniște. Război din nou, în mica ei țară se dădeau lupte pe viață și pe moarte. Una dintre fiicele ei era acolo. O altă suferință, altă luptă dusă cu neputință și rugăciuni.
Apoi, în toamna lui 1993, i-a murit soțul. L-a plâns, dar în tăcere, căci nimeni n-a întrebat-o dacă îi este greu, dacă îi lipsește, dacă mai găsește rost în zilele ce vin. Era femeie puternică, nu-i așa? În satele Moldovei nu era primit să plângi prea mult, să fii mângâiat.
Își lua o bucată de mămăligă și se ducea la vie, cum o făcea cu el altădată. Urca dealul încet, cu pas măsurat. Pe vârful lui, printre rândurile drepte ale butucilor, găsea ceva ce nimeni nu-i putea lua—un loc doar al ei. O îngrijea cu sfințenie, cu mâini muncite și suflet obosit. Lingeai mac acolo. Niciun fir de buruian nu creștea printre rânduri. Acolo, printre vie, își lăsa gândurile, durerile și amintirile. Acolo, poate, își găsea liniștea. Vorbea cu el, cu cel care mersese toată viața alături de ea, deși acum doar vântul îi mai purta vorbele printre rândurile de vie. Se așeza pe o buturugă, mângâia pământul cu mâinile trudite și lăsa gândurile să curgă.
Copiii crescuseră. Fiecare își avea viața lui – le-o fi bună, le-o fi grea, cine putea ști? Mai încerca uneori să își dea cu părerea, dar din ce în ce mai des își spunea că e mai bine să-i lase cu grijile lor. Le ducea dorul pe tăcute, chiar și celor care locuiau în același sat. Nu voia să-i împovăreze cu dorul ei.
Își lua coșarca, alegea cu grijă câteva lucruri despre care credea că i-ar bucura pe nepoți: un borcan cu lapte proaspăt, vreo plăcintă abia scoasă din cuptor cu brânză, ceapă verde și mărar, câteva caramele bine păstrate pentru ocazii speciale. Apoi pornea la drum, cu pași mici, dar hotărâți, spre casele lor. Îi învăța ce înseamnă bunătatea, smerenia și tradițiile.
Când veneau ei la ea, atunci inima îi sălta de bucurie. Se grăbea să le pună înainte tot ce avea mai bun. Căuta în cele mai dosite colțuri ale lejancii, scotea dintr-o batistă vreo bunătate păstrată cu gândul la ziua în care pragul i-ar fi fost trecut de scumpii nepoții. Și atunci, pentru câteva clipe, casa i se umplea de viață, iar dorul se mai potolea… până la următoarea așteptare.
Ar fi vrut să vină toți împreună la ea, să-i umple ograda de glasuri, să-i răsune casa de râsete și povești. Dar cu viața nu te pui. Fiecare avea treburile lui – unul era la muncă, altul voia doar să-și odihnească oasele după o săptămână de trudă. Nu-i judeca. Înțelegea. Așa fusese și ea când era tânără – mereu pe fugă, mereu cu ceva de făcut și uita să ajungă la părinții ei.
Se bucura că măcar veneau, fie și pe rând. Poarta nu apuca să ruginească, căci zilnic cineva o împingea cu drag. Azi venea unul, mâine altul. Uneori stăteau la o vorbă mai lungă, alteori doar treceau în grabă, să vadă dacă e bine. Dar era suficient. Îi era de-ajuns să le audă glasul, să le simtă prezența.
Cel mai mult se bucura de nepoții din sat. Ei veneau des, ba chiar unii creșteau mai mult pe la ea decât pe la casele lor. Le știa toate năzbâtiile, toate supărările, toate bucuriile. Îi certa cu blândețe când făceau câte o poznă, dar ochii îi râdeau în colțuri. Le pregătea mereu câte ceva bun – o turtă caldă, o cană cu lapte proaspăt, o mână de nuci scoase din lada veche.
Și când plecau, când ograda rămânea goală și liniștea se lăsa iarăși peste casă, îi petrecea cu privirea. Stătea o vreme în prag, sprijinindu-se de tocul ușii, și asculta pașii care se îndepărtau. Apoi ofta ușor, își ștergea mâinile de șorț și se întorcea la ale ei. Mai avea de așteptat… până mâine, când poarta avea să scârțâie din nou.
În pragul iernii, când se termina roada pe deal, pornea țesutul. Era o întreagă poveste, un ritual moștenit din vremuri de demult. În casă se așeza altfel timpul – mai tihnit, mai cald, mai aproape de suflet. Odată cu primele geruri, își făcea loc și stativele, iar mâinile ei, obișnuite cu muncile câmpului, se mutau acum pe firele de lână.
Ochii nu o mai ascultau ca altădată, mâinile tremurau uneori, dar încă se încumeta. Încă putea. Încă voia. Încă mai avea în ea dorința de a vedea culorile împletindu-se sub degetele ei. Doar să urce păpușoiul în pod, să pună totul la locul lui, și-apoi pornește stativele. Visa de mult la un cadrel nou, să-l țese cu grijă, să fie așa cum nu mai fusese niciunul.
Ehhh, ce culori va mai folosi?! Văzuse la o femeie dintr-un sat vecin un roșu aprins, un verde crud. Ce combinație! Îi rămăsese gândul acolo, la bucata de țesătură care părea vie, ca o grădină în mijlocul primăverii. Poate că așa va face și ea, poate va îndrăzni să aducă în țolincile ei puțin din acea îndrăzneală.
În niciuna dintre fiice nu avea încredere că o va ajuta la țesut așa cum o va face Tania. Tania era mezina. Poate că dintre toate, ei îi semăna cel mai mult. Poate pentru că era cea mai tăcută, cea mai așezată. Învățase să privească și să înțeleagă fără să întrebe. Știa să citească printre ridurile palmelor mamei și printre firele întinse pe război.
— Hai, mamă, începem? întreba Tania încet, atingând marginea stativelor.
— Încă puțin, draga mamei, încă puțin… mai avem de pregătit.
Și-apoi, în căldura casei, în sunetul lemnelor trosnind în sobă, începea magia. Fir peste fir, zi după zi, războiul prindea viață. Și fiecare culoare purta în ea un gând, o amintire, o frântură dintr-o poveste pe care doar ele două o știau.
Știau ambele, mamă și fiică, că viața nu e nici ușoară, dar nici atât de grea încât să nu o poți trăi. Important era ca cei dragi să fie bine. Dacă suferea vreunul dintre ei, lumea lor întreagă se clătina. Se încurca totul, așa cum o fac ițele, și trebuia răbdare, multă răbdare, să le descâlcești. Poate chiar mai multă decât cea necesară la stative.
Era o adevărată dibăcie să nu încurci ițele, să știi care fir pe unde trebuie trecut, care trebuie strâns, care trebuie lăsat mai lejer. Arareori i se încurcau ei ițele. Mâinile o ascultau, gândul îi mergea înaintea lor, și războiul torcea sub degetele ei ca o pisică alintată. De aceea veneau gospodinele la ea. Unele cu gând de treabă, să-i comande câte un val de țoluri, altele doar pentru sfat, pentru o vorbă bună.
Le țesea cu drag. De multe ori, în timp ce lucra, își amintea bucăți de povești din alte vieți, din alte case. Nu le mai ducea numărul la câte a țesut. Câte case din satele de primprejur erau gătite cu munca mâinilor ei? Câte picioare s-au încălzit pe țolurile ieșite din războiul ei?
Preț mare nu lua pe ele. Nu pentru bani le lucra, ci pentru că îi plăcea să facă bine, să știe că munca ei ajungea în case bune, la oameni care știau să prețuiască ce înseamnă o țesătură lucrată cu suflet. Și, poate, pentru că în fiecare fir de lână și bumbac rămânea o parte din ea.
Partea aceea din ea, pe care nu o putea pune în cuvinte, pe care nu o putea lăsa descoperită oricui și oricând, rămânea prinsă în firele țesăturilor. Poate că niciun om n-ar fi înțeles-o așa cum o făcea războiul de țesut. Doar el știa toate tainele ei, toate gândurile nerostite, toate dorurile pe care nu le împărtășea nimănui.
Țac, țac—sunetul acela ritmic o liniștea. În el își regăsea ordinea sufletului, tihna de care avea nevoie. Fiecare fir întins, fiecare bătaie de suveică era un pas spre trecut, spre vremuri mai grele sau mai ușoare, spre chipuri dragi care i-au fost alături ori care doar i-au trecut prin viață. Țesea și își amintea: de copilăria cu picioarele goale pe ulițele satului, de serile în care mama ei o învăța să întindă firele, de nopțile lungi în care își adormea copiii și se apuca de lucru.
Țac, țac – încă un rând cu suveica, încă o amintire cusută între fire. Țesea nu doar pentru alții, ci și pentru sine. Țesea tăceri și doruri, speranțe și răbdare. Țesea ceea ce nu putea spune cu voce tare. Fiecare țol, fiecare covor era mai mult decât o bucată de material—era un crâmpei din sufletul ei, un fir nevăzut care lega trecutul de prezent.
Așa își ducea zilele. Între războiul de țesut și gândurile ei, între țac, țac-ul suveicii și timpul care curgea, poate prea repede, poate prea încet. Dar atâta vreme cât mai avea fire de întins și povești de țesut, știa că nu era singură.
