Marcați de acele timpuri vitregi ale istoriei – cel de-al doilea război mondial, deportările, foametea și colectivizarea – Ana și Procopie Cojocaru decid să-ți întemeieze o familie, care azi numără 60 de ani.
El, Procopie, trăiește teroarea surghiunului în Siberia, fiind deportat împreună cu familia în 1949, când încă nu avea împliniți 14 ani. În regiunea Tiumeni, Procopie, cu părinții Damian și Elena și fratele Nicolae, au fost obligați să facă lucrări grele, în special pentru vârsta lui, și în fiecare zi să se înregistreze că sunt pe loc. În anul 1958, se reîntoarce acasă, cu pașaportul pe care îl avea nu putea să se angajeze nicăieri, pentru că era un articol cu titlul „враг народа”. Datorită oamenilor cu literă mare pe care i-a întâlnit și care l-au înțeles a fost ajutat să-și găsească un loc de muncă. O întâlnește pe Ana la șezătorile, care se mai organizau la acea vreme. La început îi leagă o prietenie frumoasă, care ulterior avea să se transforme într-o frumoasă poveste de dragoste.
Nici pe Ana nu o ocolește tragedia deportărilor. Ea este martora vie a acelei experiențe dureroase. Unchiul ei, Alexandru Malanciuc, fost primar al oraşului Ungheni și membru al Partidului Naţional-Liberal, este deportat în ținuturile de gheață. Arestat şi deportat la 13 iunie 1941 în regiunea Sverdlovsk (astăzi Ekaterinburg) în lagărul de deţinuţi, localitatea Ivdel, şi împuşcat în 1943 ca duşman al poporului. Soţia lui, Alexandra Ştefan Malanciuc, născută în 1897, împreună cu fiicele Agafia (născută în 1924), Ana (1927), Zinaida (1935) şi fiul Alexandru (1929) au fost deportaţi în aceeaşi zi, însă în regiunea Tomsk, localitatea Bakcear, unde s-au aflat până în anul 1956 („Alexandru Malanciuc – primarul martir al oraşului Ungheni”. Autor: Iurie Cujbă, istoric, „Unghiul”, nr. 19, 2016).
Chiar dacă familia Anei rămâne în Moldova, trec și ei prin grele încercări. „Și eu am avut o copilărie nu tocmai ușoară. La școală am mers de la 6 ani. Cărți și caiete nu erau, îmbrăcăminte și încălțăminte de asemenea, mergeam încălțați în ciorapi tălpăluiți și am suportat mari greutăți după război. Apoi foametea, a fost și colectivizarea”, ne povestește Ana Cojocaru.
După ce s-au căsătorit au avut de depășit alte greutăți. „Am construit cu mâinile noastre casa. Cea de la părinții lui Procopie a fost transformată în depozit pentru sare, care a dus la umezirea pereților și în consecință la dărâmarea lor”, își continuă povestea interlocutoarea noastră. Apoi, s-au născut copiii, trei la număr și toate fete: Tatiana, Ludmila și Marina. Cu primul copil le-a fost mai greu. Atunci în magazine nu prea erau în vânzare hăinuțe, la grădinițe nu erau locuri… Totuși, în pofida tuturor dificultăților, fiicele au toate studii superioare, sunt căsătorite cu oameni harnici și tot cu studii superioare.
Ana Cojocaru își încheie istoria pe o notă optimistă: „Noi suntem împliniți și fericiți. Avem un nepoțel Teodor și cinci nepoțele – Victorița, Olguța, Tatiana, Victorița și Anstasia. Mai avem și 4 strănepoțele: Otilia, Teodora, Miriam și cea mai micuță, Eleonora. Avem doi fini de cununie și fără număr fini de botez. Mulțumim Domnului de toate, la vârsta noastră înaintată cu iubire și răbdare am învins toate obstacolele și greutățile care au fost în calea noastră. Tinerilor căsătoriți le-a dat un sfat, care cred că îi va ajuta să trăiască în bună înțelegere tot atâția ani – să se iubească, pentru că fără ea nu se face nimic pe acest pământ. Dânsa este convinsă că totul trebuie iubit: oamenii, locul de muncă, dreptatea, totul.
Ana și Procopie Cojocaru sărbătoresc 60 de ani de căsătorie ,eveniment cunoscut şi sub numele de nunta de diamant (sau, mai rar, nunta de ametist). Nicio altă piatră prețioasă din lume nu are rezistența sau frumusțea diamantului. Acest lucru ar semnifica că o viață întreagă cuplul și-a dăruit reciproc timpul, întelegerea, respectul și dragostea necondiționată.
