Unde să găsim cuvintele care ar putea reda acel gol imens, o oarecare inutilitate inexplicabilă, confuzia pe care mica noastră echipă editorială a încercat-o atunci când el, directorul nostru Nicolae Sanduleac, Nicolae, a plecat de la muncă în decembrie anul trecut. Ce putem să spunem acum, când a plecat pentru totdeauna, a plecat pe drumul fără de întoarcere unde nu ajung strigătele de durere.
A fost un om uimitor – ah, acest cuvânt amar „a fost” – inteligent, calculat, capabil să pună punctul pe „i”, sever, pe alocuri chiar foarte, sincer vorbind, uneori ne cam era frică de el atunci când se întâmplă să facem vreo boroboață – greșelile noastre sunt văzute imediat de mii de cititori, îl stimam, cu el puteai vorbi deschis, să-i ceri sfatul, ne părea că el știe și poate totul. Apropo, ne spunea mereu că dacă ursul a învățăt să meargă cu bicicleta, atunci un om cu atât mai mult e capabil să învețe. Ne părea că el poate face orice. Nu a putut doar să învingă boala, deși speram cu toții.
După operația suportată în urmă cu trei ani, el a fost în remisiune și am răsuflat cu toții cu speranță, dar, toamna trecută, boala și-a prezentat din nou polițele, cum s-a dovedit, prea mari…
Nicolae al nostru, directorul nostru – el așa și va rămâne al nostru, pentru că am trecut prin atâtea împreună, am vorbit, – un Om care nu a avut nimic altceva în viață decât ziarul. Imediat după serviciul militar a venit la ziarul raional, a scris despre agricultură, a rătăcit pe câmpuri, prin livezi, pe la ferme, s-a numărat printre cei care s-au decis la o mare aventură – să creeze un ziar liber, independent, ce a văzut lumina tiparului pe data de 20 iulie 1997. În scurt timp a devenit director al „Unghiul”-ui și s-a dovedit a fi un excelent pionier, înțelept, calculând perfect toate mișcările, apărând interesele publicației căreia îi era atât de devotat, încât pentru el nu au existat nici zile libere, nici sărbători, nici concedii anuale. Despre oameni ca el se spune că e devotat până la sacrificiu.
El nu este, dar au rămas amintirile. Par luminoase amintirile despre vremea când înghețam în vechea clădire a redacției bătută de vânturi din toate părțile, lucram până la ora 12 noaptea din cauza problemelor cu electricitatea. Îmi amintesc surpriza când în 2001, de Ziua Limbii Noastre, ne-a adus aici, între acești pereți, unde am făcut o mică reparație cu propriile mâini – am vopsit, am zugrăvit, ne bucuram nespus că avem o sobă veche în care el făcea focul, apoi a construit una noua. El a devenit, a fost cea mai mare parte a vieții noastre, care dintr-o dată a dispărut. Faptul că ziarul azi există e realizarea lui, școala lui, este chiar el.
Iartă-ne și adio, domnule director! Luminoasă fie-ți amintirea! Nu mai ești, dar rămâi în continuare cu noi!
