O interlocutoare telefonică care s-a prezentat Liuba Gorincioi a spus că trebuie de făcut ceva cu aceasta. Cu ce? Cu alocaţiile sociale lunare care sunt plătite unor oameni tineri şi sănătoşi. „Deseori am ocazia că vin din sat în Ungheni, dar pe data de 15 a fiecărei luni e imposibil să te deplasezi, deoarece „rutiera” e ticsită de femei voinice, care se duc în centrul raional să primească alocaţii sociale.
Se duc să ridice banii pe care îi câştigăm noi – acestea sunt impozitele noastre. În sat, în special oamenii în vârstă, se indignează că au muncit toată viaţa în kolhozuri, au crescut copiii care au devenit oameni demni şi acum primesc pensii mizere, iar aceste leneşe – e prea puţin spus – nu vor să lucreze. Nici la ele în case nu fac curat, nu văruiesc, nu vopsesc, dar primesc bani. Noi trebuie să abordăm această chestiune, să scriem despre aceasta, iar cei de sus nu văd, poate nu înţeleg. Ce să facem?”, spune ea.
Potrivit ei, este o familie cu cinci copii, trăiesc greu, dar lor statul nu le ajută, deoarece mama şi tata lucrează ca să aibă bani de trai, să-şi educe copiii în mod normal. Iată în aceste cazuri, crede ea, trebuie de acordat ajutor. Cât va mai continua plata banilor nemeritaţi, ce legi sunt acestea? Deseori aceste beneficiare nasc copii, trăiesc cu taţii lor, dar nu înregistrează căsătoria. În asemenea cazuri familia ar primi câteva mii de lei, de ce să mai muncească? Iar la Ungheni se duc ca în sat să nu se ştie cât primesc ele. ”Eu nu sunt împotrivă să li se ajute oamenilor, dar nu trebuie stimulaţi trântorii. Ele niciodată nu vor lucra, niciodată. De ce nu vin comisii, nu se uită în ce condiţii trăiesc aceşti oameni, ei nici pentru sine nu doresc să facă ceva. Să le întrebe, de ce nu vor să măture prin casă?”, se pare că femeii nici nu-i ajung cuvinte ca să-şi exprime indignarea. Mai înainte, spune ea, oamenii trăiau rău, primeau puţin în kolhozuri, dar munceau conştiincios, îşi creşteau copiii, nu contau pe stat. Dar ce se face acum? Uitaţi-vă, satele sunt împânzite de buruian şi nu are cine să-l cosească, aşa ceva n-a fost niciodată. Femeia spune că pur şi simplu a ajuns-o cuţitul la os, de aceea vorbeşte mult: „Aceste beneficiare de alocaţii cumpără din oraş pulpe, bomboane, bere, deseori torturi. Eu lucrez şi cumpăr un tort de ziua naşterii soţului, pe când ele îşi permit în fiecare lună. Dacă ar câştiga banii prin muncă, n-ar cumpăra torturi”. Nu am avut ce să-i răspund acestei femei.
Conform statisticii, numai în iulie fiecare al 35-lea locuitor din raionul Ungheni a primit alocaţie socială lunară. Dacă vom calcula, fiecare beneficiar are 2-4 membri ai familiei, reiese că fiecare al 9-11-lea. Dacă şi mai departe facem aritmetică, în oraşul Ungheni beneficiar de alocaţii este fiecare al 53-lea, în sate – fiecare al 30-lea. Luna trecută, sumele plătite în calitate de alocaţie socială au constituit 2 mln. 750 mii de lei , în medie, câte 887 de lei pentru o persoană. Potrivit Galinei Opincă, specialist alocaţii sociale la Direcţia Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei a raionului Ungheni, cea mai mare sumă – 4700 de lei – o primeşte o familie numeroasă. Comisiile se duc, verifică, dar nicăieri nu se spune că alocaţia socială poate fi retrasă dacă nu e măturat în ogradă.
Iacob Pântea, primarul comunei Măcărești, unde sunt mai mulţi beneficiari decât în alte sate, a menţionat că la ei şi populaţie e mai multă. Ce atitudine are faţă de aceste plăţi? Ca şi majoritatea oamenilor, doar aproape nimeni nu le încuviinţează, deoarece, de obicei, beneficiari sunt cei care stau acasă şi nu vor să facă nimic, nici de grădină nu au grijă. Odată ar fi propus unei femei să lucreze la grădiniţa de copii, dar i s-a răspuns că va primi cam tot atâta dacă va sta acasă. Tot satul, cică, spune că beneficiarii de alocaţii sociale trebuie impuşi să lucreze pentru comunitate cel puţin câteva ore, poate atunci doritori de a le primi ar fi mai puţini, s-ar duce să-şi caute de lucru.
