Au trecut 33 de ani de la conflictul armat de pe Nistru din 1992, dar rănile acelui război nu s-au închis pentru toți. Un tată își amintește, cu durere și demnitate, de fiul său Vladimir, căzut în luptă la doar 22 de ani. Tânărul, polițist la Chișinău, a plecat pe front împreună cu colegii săi și nu s-a mai întors. Tatăl lui povestește despre sacrificiul făcut, despre suferință, dar și despre felul în care statul și comunitatea și-au amintit — sau nu — de eroii căzuți.
— Au trecut 33 de ani de la acel război de pe Nistru. Ce vă amintiți de ziua când feciorul a plecat să lupte?
— Mai puțin îmi amintesc de ziua în care a plecat la război, căci Vladimir lucra polițist în Chișinău. Știam doar că se afla la serviciu, dar abia mai apoi am aflat că plecase să lupte, împreună cu alți colegi de-ai lui, căci polițiștii trebuiau să fie pe prima linie. Ne-a spus chiar el, când venise acasă pentru o lună, într-un mic concediu. Mai pe urmă a plecat din nou pe front. A fost rănit și adus la spital în Chișinău. După ce și-a revenit, urma să plece în România, la sanatoriu, dar mai întâi s-a întors pe front ca să deconteze tehnica de luptă. Nenorocirea s-a ținut scai de el, căci o mină a explodat și l-a rănit grav.
— Era prea tânăr când a plecat să lupte. Ce planuri de viitor avea?
— Avea doar 22 de ani. Numai bine venise din armată. Avea și o prietenă cu care urma să se logodească, dar n-a fost să fie…
— Mai aveți copii?
— Am patru băieți în prezent. El era cel mai mare dintre frați și cel mai necăjit era Vladimir, că în grija lui rămâneau frații mai mici. Noi, părinții, munceam la câmp în acele timpuri. Eu eram tractorist, iar soția, zile întregi, era pe deal la muncile câmpului. Înainte nu erau grădinițe, ca acum.
— Soarta a fost nemiloasă cu el și în continuare?
— Da, așa a fost… A plecat la război, căruia unii îi ziceau „conflict armat”. Dar ce fel de conflict, dacă se luptau cu armele și tancurile?
— Ce profesie au ceilalți feciori?
— Toți au făcut armata. Cel mijlociu a fost carabinier în Cahul și a rămas acolo să lucreze în bază de contract. S-a însurat, mai apoi s-a întors la baștină și și-a cumpărat casă în satul Cioropcani, raionul Ungheni. Unul dintre băieți a activat în Garda de Onoare din Chișinău. În prezent, doi dintre ei muncesc în domeniul construcțiilor peste hotare.
— Cum priviți, acum, aspectul războiului?
— E rău acest lucru… pentru că lumea moare, indiferent că e neamț, rus, moldovean sau ucrainean. E grav, e groaznic războiul. Atunci când l-au rănit prima oară pe Vladimir, am văzut cu ochii mei cum, în spitalul din Chișinău, erau aduși mulți tineri răniți și schilodiți.
— Cum a fost atunci când ați primit vestea că Vladimir a decedat?
— Era un timp ploios, când la noi a venit un camarad de-al lui, cu trenul, ca să ne spună ce s-a întâmplat. Poate nu aș fi înțeles, dacă nu vedeam teaca cu pistolul la acel băiat. Era a lui Vladimir… și am înțeles totul. Însă soției nu i-am spus, pentru că era bolnavă. A doua zi am plecat după el, cu o mașină marca ZIL-130. Când am ajuns acolo, șeful de batalion m-a întrebat cu ce am venit să-l iau. Nu aveam nici dric (Катафалкэ), nici benzină – căci așa era, ca la război… Nu a putut fi salvat. Murise în ambulanță. Era fără un picior…
— Deoarece feciorul a murit cu moarte de erou, ce susținere aveți de la stat?
— Mulți ani la rând am primit, ca și toți ceilalți care au luptat, o alocație de 33 de lei. Apoi, 150 lei. În prezent primim 1776 de lei pe lună. După moartea fiului statul ne-a dat 500 de mii de lei. Din acești bani s-a reținut impozit, iar în mână am primit 287 mii de lei. Banii reținuți au fost impozitați ca venit. Pe atunci ne întrebam cu soția: „Ce fel de venit, când a luptat nu pentru el, ci pentru țară? Căci când dai un colac de pomană, nu-l dai pe jumătate, ci-l dai întreg…” Ce să-i faci? Nu banii contează, ci viața unui om. Ne bucurăm însă că faptele lui nu se uită. Numele lui îl poartă școala din sat și o stradă din Buciumeni.
Nota redacției: Potrivit datelor Ministerului Apărării, în timpul conflictului de pe Nistru au luptat aproximativ 29.000 de persoane, dintre care 3.400 din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI). În total, au murit 286 de oameni, dintre care 11 erau cetățeni ai raionului Ungheni, iar alți 289 au rămas invalizi.
Cei decedați din raionul Ungheni sunt: Oleg Ungureanu, Ghenadie Crestiuc, Petru Slonov și Vasile Moroz (orașul Ungheni), Pavel Buruiană (Condrătești), Anatol Popovici (Boghenii Noi), Andrei Gurguială (Todirești), Ilie Alexandru Mihalachi (Florițoaia Veche), Vladimir Cimpoeș (Buciumeni), Vladimir Zarnițchi (Zăzulenii Vechi) și Alexandru Ticot (Pârlița).
În 2021, istoricul și președintele Asociației Istoricilor din raionul Ungheni „Nicolae Iorga”, Corneliu Prepeliță, a publicat cartea „Eroii ungheneni niciodată nu mor”. Această lucrare cuprinde biografiile celor 11 eroi, însoțite de fotografii din arhivele de familie, oferind o perspectivă detaliată asupra evenimentelor tragice de pe Nistru. Tot la inițiativa sa au fost dezvelite plăci comemorative în semn de recunoștință pentru cei care au luptat pentru independența Republicii Moldova.
